Bomba cu ceas de la Atena

În articolul de deschidere din Financial Times, Tony Barber se întreba, după victoria grupării radicale de stânga Syriza la alegerile care avuseseră loc în Grecia în ziua precedentă, dacă noul prim ministru de la Atena, Alexis Tsipras, va fi un Lula sau un Chavez. Inacio Lula de Silva, care timp de 8 ani a fost preşedintele Braziliei, era şi el de stânga (provenea din mişcarea sindicală), dar şi-a temperat considerabil poziţiile odată ajuns la guvernare preferând reforme relativ moderate în locul unor măsuri stângiste radicale. E drept, retorica lui Tsipras din ultimii ani ne duce cu gândul mai degrabă la Chavez şi Castro cu singura deosebire notabilă că diatribele sunt îndreptate în principal împotriva Germaniei nu a Statele Unite. De altfel, la manifestaţiile de bucurie care au urmat după anunţul succesului Syriza la alegerile parlamentare pancartele cu sloganuri fie ironice fie injuriose la adresa Angelei Merkel erau la loc de cinste.

Asta nu înseamnă că anti-americanismul tradiţional al grecilor s-ar fi diminuat cumva (în discursurile liderilor grupării de stânga s-a vorbit în repetate rânduri de ieşirea din NATO), ci doar că pe moment prevalează antipatia faţă de Germania, acuzată că i-ar fi umilit pe greci impunând o severă politică de austeritate în schimbul sprijinului financiar pentru a face faţă uriaşei datorii publice de 245 miliarde de Euro. O mentalitate care ne reaminteşte un banc cu un român plecat în America care, ajungând într-o situaţie financiară bună, decisese să trimită constant, ani la rând, o sumă fixă de bani oamenilor din satul său natal, îi anunţă la un moment dat pe aceştia că este nevoit să reducă suma la jumătate din cauza faptului că trebuie să plătească studiile universitare ale copiilor. "Bine, bine, reacţionează sătenii; o fi având copii de ţinut la şcoală, dar de ce să o facă pe banii noştri?".

În fapt, observă Tony Barber, discursul lui Tsipras de acum nu diferă foarte mult faţă de cel al lui Andreas Papandreu care a guvernat Grecia în anii ’80, în fruntea PASOK. Acelaşi ton anti-capitalist, anti-american, anti-occidental. Diferenţa esenţială este că atunci datoria publică era de doar 25 de procente şi ţara avea o monedă proprie, drahma. Asta i-a permis lui Papandreu să se lanseze într-un masiv program de expansiune a sectorului public şi i-a oferit în acelaşi timp posibilitatea să-şi plaseze oameni din partid în practic toate poziţiile cheie din administraţie. Demersul a mers atât de departe încât la un moment dat statul a fost acaparat aproape în întregime de aparatul de partid al PASOK (vă sună cunoscut, dacă schimbăm PASOK cu PSD?!).

Blocajul financiar în care a ajuns Grecia în ultimii ani îşi are rădăcinile, între altele, în acest imens aparat birocratic de stat, devenit între timp, inevitabil, şi corupt. Dar cum memoria publică e scurtă, grecii au fost seduşi de acelaşi tip de sloganuri populiste. Pentru că victoria Syriza a fost posibilă prin preluarea celei mai mari părţi a electoratului tradiţional PASOK, care a ajuns acum la un scor incredibil de scăzut, doar 4,7 procente. În acest punct se cuvine să fie făcută o precizare. Mai toate relatările legat de alegerile de la Atena vorbesc despre un triumf al Syriza. La o privire mai atentă, lucrurile nu stau chiar aşa. Syriza a câştigat de fapt alegerile cu puţin peste 36 de procente. Noua Democraţie, fostul partide de guvernământ s-a plasat pe locul doi la doar 6 procente distanţă (scorul său a fost cu doar 1,5 procente mai mic faţă de ultimele alegeri). Diferenţa enormă de mandate obţinute de Syriza (149 în condiţiile în care e nevoie de 151 de mandate pentru o majoritate în Parlament) se datorează sistemului electoral elen, cu primă, care oferă 50 de locuri suplimentare câştigătorului.

Deşi se află într-o situaţie incomparabilă mai grea (o datorie publică echivalentă cu 175 de procente din PIB în condiţiile în care guvernul de la Atena nu are nici un fel de control asupra monedei în circulaţie, deci nu are cum să pornească tiparniţa de bani, aşa cum se face adesea în astfel de situaţii!), Alexis Tsipras pare hotărât să urmeze în mare linia adoptată de Andreas Papandreu în urmă cu 35 de ani. Chiar ostentativ, pentru o ţară atât de îndatorată. Salariul minim tocmai a fost ridicat cu 50 de procente, pensiile vor fi şi ele reîntregite, privatizările oprite, angajaţii din sectorul de stat concediaţi vor fi reangajaţi, controalele şi prescripţiile medicale vor deveni gratuite. Un economist american de origine greacă de la Universitatea Stanford aprecia că în acest fel noul guvern angajează cheltuieli suplimentare de 20 de miliarde de euro, deşi are de plătit o sumă similară în 2015 pentru serviciul datoriei externe.

Un reputat jurnalist de la Financial Times, Gideon Rachman, vorbea despre o abordare de tip "vodoo economics", total decuplată de realitate. Ruptura dintre realitatea de pe teren şi primele decizii şi poziţionări ale noului guvern de la Atena este atât de mare încât e legitim să te întrebi care sunt adevăratele sale intenţii. O prima constatare, care contrazice aşteptările celor care preconizau o linie mai moderată după preluarea puterii, este tonul sfidător adoptat de ministrul de externe, Yanis Varoufakis, care a anunţat în timpul unei conferinţe de presă comune cu Joroen Dijsselbloem, preşedintele Eurogroup (care renuneşte miniştrii de finanţe din zona euro) că guvernul său nu va mai discuta de acum încolo cu troica (UE, FMI, Banca Centrală Europeană), ci va solicita organizarea unei conferinţe internaţionale în care să se discute ştergerea unei părţi a datoriei Greciei. Replica lui Dijsselbloem nu s-a lăsat, bineînţeles, aşteptată: "această conferinţă există deja şi se numeşte Eurogroup".

O a doua observaţie importantă este aceea că în planul acţiunilor concrete noii lideri de la Atena, mai toţi de extracţie comunistă, fac apel la recuzita obişnuită a stângii radicale. De pildă, Andreas Papandreu a instalat după preluarea puterii o întreagă reţea de activişti PASOK (aşa numita "Gardă Verde") în practic toate poziţiile de influenţă din stat sau din alte instituţii cheie. Ei bine, arc peste timp, a fost deja anunţată intenţia noului guvern de a-şi plasa oameni de încredere în conducerea principalelor bănci. Ar putea urma presiuni şi restricţii şi asupra mass media, după modelul Chavez sau chiar Erdogan, din Turcia. Pentru asta însă Tsipras şi colegii săi au nevoie să întreţină la cote ridicate temperatura emoţiilor populare, au nevoie de o confruntare vocală cu "străinătatea" ostilă, cu Germania Angelei Merkel, cu capitaliştii şi băncile care îi "spoilează" şi îi "umilesc" pe greci. Au indicat, în plus, că sunt gata să joace cartea rusească. Atât ministrul de externe, Nikos Kotzias, cât şi cel al apărării, Panos Kamenos, filoruşi declaraţi, întreţin relaţii apropiate cu cercuri politice şi de afaceri de la Moscova din siajul Kremlinului. De altfel, în cursul unei vizite la Moscova chiar Alexis Tsipras personal îi condamnase pe "neonaziştii de la Kiev" şi denunţase sancţiunile UE împotriva Rusiei. De aceea, e de aşteptat ca Grecia fie să blocheze prelungirea sancţiunilor UE împotriva Rusiei (chestiunea urmează să fie discutată la sfârşitul lunii februarie), fie să le folosească ca instrument de şantaj pentru a obţine condiţii avantajoase la negocierile legate de finanţarea debitului Atenei. Cu alte cuvinte, Europa stă pe un adevărat butoi cu pulbere.