Foaie verde de dudău, o să fie şi mai bine

 

 

La jumătatea drumului dintre turul III preliminar şi play-off-ul Cupelor Europene la fotbal, cele cinci echipe care reprezintă România sunt mai degrabă aproape de a părăsi fotbalul european la nivel de cluburi, decât de a se apropia de faza grupelor. Şi aceasta ar însemna că, de când există grupe în ambele competiţii europene, vom străluci în premieră prin absenţă. Niciuna dintre cele cinci echipe româneşti nu are prima şansă de calificare în meciurile de săptămâna viitoare, oricând am proslăvi superbul gol al lui Cristi Ganea, oricât am invoca proverbiala capacitate a Stelei de altădată de a întoarce rezultate mult mai complicate decât acest 2-2 cu Plzen, oricât am invoca minunile Astrei din anii trecuţi, echipă din care n-a rămas mai nimica, oricât am pomeni sfericitatea balonului balon, care poate întoarce până şi diferenţe valorice faţă de Athletic Bilbao sau AC Milan. Suntem outsideri şi trebuie să ne împăcăm cu ideea că o victorie asupra unei formaţii din Cipru este răsunătoare, iar 1-1 cu Bilbao sau chiar 0-1 cu Milan sunt de-a dreptul performanţe. O răsturnare a situaţiei de fapt, chiar una din cinci posibile, n-ar fi chiar o minune – dacă ar fi vorba de Viitorul sau FCSB s-ar numi scăparea în grupe – dar ar fi, în acelaşi timp, ar un nou strat de fard aplicat pe obrazul ridat al fotbalului românesc.

Când se vorbeşte despre decadenţa iremediabilă a acestui fenomen la noi se spune mai puţin despre înscrierea în decadenţa sportului românesc în general şi asta pentru că nu prea multă lume înţelege tabloul general sportiv din România. Mai degrabă, se invocă dorul şi nostalgia generaţiei aceleia de aur, care a punctat, însă, aproape integral în rezultatele echipei naţionale decât în cele ale echipelor de club. Generaţia aceea de aur, care n-a câştigat niciun aur, a fost crescută într-o perioadă neagră din istoria României, finalul “iepocii de aur”. Singura concurenţă admisă în fotbal era cea dintre mafia familiei Ceauşescu şi mafia postelnicească de la Interne, adică dintre Steaua şi Dinamo. Şansa acelor fotbalişti admirabili, ca Hagi, Popescu, Lupescu, Lăcătuş, Răducioiu ş.a., faţă de Dobrin, Dumitrache, Iordănescu, Georgescu, Balaci ş.a a fost aceea că au prins în deplină maturitate sportivă efectele libertăţii de după 1990. În anii în care naţionala României era printre primele zece din lume, dacă nu printre primele cinci, echipele de club pierdeau la formaţii de mâna a şaptea din Islanda, Cipru, Albania şi alte ţări şi asta pentru simplul fapt că Hagi şi Popescu jucau la Barcelona, Petrescu la Chelsea, Răducioiu la Milan, Lupescu la Leverkusen şi nu în bietele echipe româneşti. Pe măsură ce generaţia de aur a îmbătrânit, echipa naţională a început să cadă, în schimb, echipele de club au prezentat un reviriment, cu apogeul prin 2004-2006. Au apărut investitorii privaţi, au creat emulaţie, au dispărut sinistrele cooperative, campionatul a ieşit din sfera implacabilă a triunghiului SDR (Steaua – Dinamo – Rapid) şi lucrurile păreau să mişte pe calea cea bună. Se părea că fenomenul “Eurofantasticelor” din anii pomeniţi nu putea să nu aibă efecte benefice şi asupra echipei naţionale. S-a putut, pentru că toate aceste schimbări au fost de faţadă. Investitorii mult lăudaţi s-au dovedit a fi nişte evazionişti de carton sau – mai rău – spălători de bani. Iar atunci când a început să se cureţe şi justiţia în România, iar organele competente s-au aplicat asupra “performerilor” din fotbal s-a văzut cât de gol e regele. Becali şi Niculae au avut probleme cu justiţia, Negoiţă de la Dinamo are perspective îngrijorătoare de acest gen, iar echipe de mare tradiţie din fotbalul românesc au dispărut nu din motive iconoclastice, cum se vaită unii, ci pentru că au încăput pe mâinile unor ciocoi vechi şi noi, care au auzit că se pot scoate bani frumoşi din fotbal. Iar în echipa naţională, altădată cu jucători din elita fotbalului european, se hrăneşte acuma din campionatul turc, bulgar sau din liga secundă qatariotă şi este pregătită de un selecţioner neamţ reciclat de la naftalină.