Tara te vrea ieftin

Grevele profesorilor si amenintarile cu greva sint veritabile ritualuri ale Romaniei contemporane. In fiecare an, cu precadere la inceputul si sfirsitul anului scolar, cind au mai multe mijloace de presiune la indemina, profesorii sint cuprinsi de frisonul protestelor si revendicarilor salariale, in conditiile in care autoritatile nu-si respecta niciodata, dar niciodata, promisiunile.
Dezolant, nici anul acesta lucrurile nu se desfasoara altfel. Si nici actuala putere nu se deosebeste de guvernarile anterioare in atitudinea fata de profesori, desi a profitat electoral din plin de pe urma voturilor acestora si, in general, a mobilizarii electoratului urban educat. Ministrul Gheorghe Pogea a recunoscut explicit ca la nivelul Executivului lipseste vointa politica de a respecta protocolul semnat cu sindicatele din invatamint, iar aceasta declaratie l-a costat postul. Ca de fiecare data, ministerul Finantelor este cel care dicteaza prioritatile guvernarii, iar cind este sa se faca economii, invatamintul este primul vizat.
Saracia este noua virtute a intelectualilor. In viziunea autoritatilor, ei sint cei care trebuie „sa se sacrifice” mereu, „sa inteleaga”, sa fie „rezonabili”. Cind se discuta bugetul, guvernantii fac apel la intelepciunea lor, caci daca nici ei nu inteleg inaltele ratiuni care le rezerva pentru eternitate mizeria, atunci cine sa o faca – muncitorii, care pot bloca strazile cu camioanele, minerii, care pot veni din nou la Bucuresti? Ministrii se incrunta de parca suplimentarea salariilor profesorilor ar pune in pericol siguranta nationala (fostul premier Adrian Nastase propunea chiar, cu seninatate insolenta, convocarea unui referendum pe tema salariilor profesorilor). Intelectualii sint domnii cu obraz care lasa de la ei, care se sacrifica patriotic, care sint ei nervosi ca nu le ajung banii pentru mincare, haine si carti, dar care, pina la urma, o lasa balta de dragul inaltelor interese de stat.
Dupa 1989, a intrat in natura lucrurilor ca intelectualii sa fie prost platiti. Iar acest firesc a devenit norma sociala si politica – in functie de ea oamenii judeca si decid politicienii. De fapt, postcomunismul a mostenit in buna masura viziunea asupra ierarhiei sociale si a distributiei rolurilor in societate lasata de comunism, in al carui scenariu intelectualii nu ocupau o pozitie de prim plan. Aveau alocata, desigur, o pozitie functionala in angrenajul comunist, dar nu una de protagonisti.
Nici dupa 1989 intelectualii in general si profesorii in special nu au urcat in ierarhia sociala, raminind, prin salarizarea precara, pe ultimele locuri in clasamentul rangurilor bugetarilor. In vocabularul curent, „profesor” a ajuns sa fie un sinonim din categoria „amarit”, „prapadit”, „pirlit”. Saracia profesorilor a devenit o fatalitate de nedislocat care nu mai revolta pe nimeni. Este intimpinata mereu cu ridicari din umar si jena evidenta. Cind spui „respectivul este profesor” stabilesti cu interlocutorul un pact al ingaduintei si empatiei, ceva de felul „lasa-l in pace, saracul, o duce greu, este de inteles”.
Prin grevele succesive, profesorii incearca nu doar sa obtina salarii bune, ci si sa provoace un soi de revolutie de statut social, adica sa obtina din partea statului si a societatii un tratament simbolic complex, care sa-i repozitioneze social. Aceasta este si miza mult discutatei legi a salarizarii personalului bugetar, care, prin stabilirea cuantumurilor veniturilor alocate fiecarei categorii de bugetari, influenteaza serios ierarhia sociala. Deocamdata, din ierarhia existenta nu reiese ca profesorii fac parte din rindul elitei, cum s-ar cuveni. Din cauza viziunii aberante din legislatia existenta, profesorii sint platiti mai prost decit secretarele si ceferistii.
Acest lucru scandalos si umilitor trebuie sa se schimbe o data pentru totdeauna. Statul trebuie sa transmita un semnal de rationalitate, repunind lucrurile in ordinea lor fireasca. Din pacate, profesorii nu au la indemina mijloacele de influenta pe care le au alte categorii de sindicalisti si nici nu beneficiaza de un lobby la fel de eficient ca juristii, medicii sau militarii. Profesorii care au ajuns in functii politice, trecind de la intelighentie la privilighentie, manifesta o teribila ura de sine, incercind bovaric sa uite de unde au plecat. Aleg cinic solutia salvarii individuale si, in loc sa actioneze politic dupa regulile reprezentarii bransei din care provin, joaca rolul parvenitului care face eforturi sa-si stearga trecutul.