Anul literar 2010 (II): Proza

In 2010, scriam saptamina trecuta, trecind in revista volumele de poezie demne de atentie (repar o eroare: am uitat sa pomenesc aparitii bune si foarte bune semnate de V. Leac, Ion Zubascu, Gelu Vlasin), poezia a cunoscut o revenire spectaculoasa, dat fiind ca de citiva ani titlurile pe care sa fi pariat cu mina pe inima erau exceptii; din pacate, intre timp si critica literara s-a repliat si s-a obisnuit sa treaca cu vederea cartile de poezie, fiind mult mai interesata de roman sau de sintezele de critica si istorie literara. Acesta este adevarul: cu exceptia citorva critici specializati (Al. Cistelecan, in special), majoritatea exegetilor prefera alte genuri, mai populare, mai pe gustul publicului (nu adaug: larg); oricum, marile evenimente literare sint bifate de romane sau de studii academice, nimeni nu mai sta sa faca lobby pentru o placheta de versuri, oricit de buna ar fi. Poetului nu i se mai acorda un rol privilegiat in cetate, ba, am impresia, nici macar in cercul restrins al literatilor. Ei bine, sper ca 2010 sa fi contribuit la iesirea din aceasta criza a receptarii.

Dar as fi nedrept daca nu as remarca faptul ca 2010 a fost si un an al prozei. Mai intii, dupa cum s-a mai observat, au revenit in prim-plan autori de la care se astepta de mult un roman, clasici in viata, intrati in manuale. Este vorba de Gabriela Adamesteanu si Ioan Grosan. Autoarea Diminetii pierdute a publicat un bun roman, Provizorat, care reia temele si procedeele mai vechilor sale carti. Nu numai ca personajul principal este Letitia Arcan, eroina primului roman al scriitoarei, acum maturizata, dar si tematic, si compozitional Provizoratul prelungeste Dimineata pierduta. Aceeasi bucla deschisa catre trecutul care apasa sau chiar condamna, aceeasi etajare a destinelor paralele, dar care se influenteaza reciproc, aceeasi obsesie a genealogiilor problematice si a implicatiilor politice care dau in vileag nebunia unui veac capabil sa aglomereze intr-o singura viata de om atitea experiente divergente, imposibil de testat una dupa alta ori chiar simultan, in vremuri normale. Este clar o reusita, dar nu e cea mai buna carte a autoarei. Ioan Grosan i-a dezamagit pe unii critici din cauza ca reia cu obstinatie, in Un om din Est (caruia i se promite o continuare – sa speram ca nu va mai dura douazeci de ani) unele procedee de bas etage ale prozei sale umoristice. Nu cred ca putem vorbi de un esec, chiar daca acest roman nu ii ridica totusi cota acestui scriitor, care merita considerat, prin cartile de tinerete, cel mai talentat prozator dintre optzecisti.

O surpriza a fost scrierea autobiografica a lui Ion Vianu, Amor intellectualis, o carte a formarii, care impresioneaza prin consecventa, verticalitate, dar mai ales prin marele talent de evocator, de povestitor. E o carte de bilant, care ridica standardele unei opere care stirnea pina acum un succes de stima. Este, clar, cartea vietii lui Ion Vianu, un psiholog care a fost martorul unei epoci anapoda (comunismul, impotriva caruia a avut curajul sa protesteze), dar si al unui mediu aparte (fiind fiul marelui carturar Tudor Vianu).

Un roman despre putere, despre vertijul pe care aceasta il creeaza, despre jocurile din umbra care o sustin este Ambasadorul invizibil al lui Nichita Danilov. O spun clar: e cea mai buna carte de proza a cunoscutului scriitor iesean; autorul are curajul de a intra in intimitatea mai marilor istoriei (capitolul despre Lenin este excelent), de a pune la cale scenarii in care convoaca stafii ale trecutului (de la Cezar, la Petru cel Mare, Napoleon, Stalin etc.) si de a radiografia, cu instrumente inaccesibile politologiei sau psihologiei, acest mecanism al hipnozei pe care o produce puterea asupra individului. E o tema mare, riscanta, care ii iese lui Nichita Danilov.

Mai notez aparitia unui roman al lui Radu Mares, Cand ne vom intoarce, care ne reintoarce intr-o alta lume si intr-o alta istorie: e vorba de anii 40, de provinciile romanesti pierdute, mai precis de Bucovina. Ei bine, intr-un astfel de context nebun, o poveste de iubire reinventeaza normalitatea, chiar daca pentru aceasta vina protagonistii sai sint zdrobiti. E un roman care merita toata atentia si un prozator fata de carte critica literara are restante.

Radu Aldulescu a publicat, la inceputul anului, romanul Ana Maria si ingerii, o carte esentiala in silogismul operei sale; mai intii, totul porneste de la un caz real, ceea ce impune din start alte rigori decit cele obisnuite. E, de fapt, drama unei femei care fuge din Romania inainte de 1989 si care cunoaste toate umilintele unui auslader, dar a carei tragedie este pierderea fiicei, cauzata de o boala neiertatoare: lupus. De cele mai multe ori, ai impresia ca naratorul prim al povestii nu gireaza naratiunea, ci doar pune cap la cap diferitele puncte de vedere ale personajelor, astfel incit, dintr-o suma de subiectivitati, rezulta o viziune obiectiva. Una, altfel spus, autentica. Bifez, deci, inca o reusita in dreptul acestui scriitor important, pe care il consider cel mai bun profesionist al prozei noastre de dupa 1990.

Matei Visniec a publicat un roman scris mai de mult, Domnul K. eliberat, care intoarce perspectiva din romanul lui Kafka, punindu-si personajul in ipostaza unui eliberat care nu stie sa-si gestioneze libertatea, care nu stie, de fapt, la ce e buna. Un roman care se inscrie in sfera tematica a lui Matei Visniec.

Pentru mine unul marea surpriza a anului trecut a fost romanul lui O. Nimigean, Radacina de bucsau. Este cartea unui personaj care, pe masura ce traverseaza experiente traumatizante (despartirea de sotie, boala grava a mamei batrine, ingrijirea acesteia), consemneaza totul intr-un efort cu mize terapeutice si chiar initiatice: la final, Liviu se descopera pe sine, un altul, responsabil, sensibilizat, implinit. A trecut proba de foc a suferintei nu altfel decit scriind-o. La fel cum si O. Nimigean a trecut proba de foc a romanului, dind o carte care, cu siguranta, este printre cele mai bune din ultimii 20 de ani.

Tot o surpriza extrem de placuta a fost si romanul lui Radu Pavel Gheo, Noapte buna, copii!. Este un roman-roman, o poveste extrem de bine articulata, despre smulgerea brutala din adolescenta, despre nostalgia copilariei, despre compromis si iubire, despre comunism si, nu in ultimul rind, despre moarte. Gheo are insa talentul de a isi tine cititorul cu sufletul la gura pina la ultima pagina, romanul sau fiind, desi masiv, unul extrem de alert, care pigmenteaza momentele tensionate, tragice cu un simt al comicului bine strunit. Cu totul, o reusita certa, de calibru, care confera o dimensiune noua acestui autor pe care lumea il lua in serios mai curind ca publicist decit ca prozator.

De un mare succes s-a bucurat si cartea lui Marin Malaicu Hondrari, Apropierea, un roman poetic, ce pune in pagina povestea unor prieteni care cred ca poezia poate schimba lumea si care pornesc intr-o aventura picaresca; aceasta se dovedeste a fi, in ultima instanta, o cautare de sine. E o carte care cu siguranta merita atentie, dar care mie mi-a stirnit un entuziasm mai temperat decit al altor comentatori (nu imi scapa densitatea de "care").

In fine, multe alte titluri ar fi de pomenit in aceasta lista, de la romanul lui Dan Coman, Irezistibil, la cel al lui Octavian Soviany, Viata lui Kostas Venetis. Cum nu am apucat sa citesc insa decit fragmente din aceste carti, las pentru o alta ocazie comentarea lor.

Ne va fi greu sa alegem, anul acesta, un cistigator al Premiului National de Proza oferit de "Ziarul de Iasi". Nu pot decit sa ma bucur ca decizia va fi dificila: asta inseamna ca, in ciuda scepticilor, literatura romana contemporana o duce bine. Criza nu a afectat-o, ba dimpotriva.