Alegeri în Germania (I)

După o legislatură plicticoasă, germanii au avut parte de un scrutin pasionant. De mai bine de jumătate de secol nu s-a mai întâmplat ca publicul să nu afle, încă din noaptea alegerilor, numele viitorului cancelar. Dar, dincolo de această incertitudine, cei mai mulţi dintre alegători vor urmări cu încredere derularea negocierilor politice din faza de tranziţie. Poate că ea nu le va da răspunsul dorit, dar le va oferi stabilitate.

Se putea uşor prevedea deplasarea spre stânga a preferinţelor politice ale germanilor, după patru legislaturi în care creştin-democraţii/ creştin-socialii („Uniunea” CDU-CSU) dominaseră viaţa politică, fie şi în condiţiile unor guvernări de tip „mare coaliţie” cu social-democraţii (SPD). Trebuia să urmeze, cândva, o reacţie în sens contrar. Erau, însă, două elemente noi, pe care sondajele de opinie le anunţau.

Primul se referă la intensitatea contraloviturii. Desigur, s-ar putea ca tot Uniunea să formeze guvernul, chiar dacă duminică s-a clasat pe locul secund, dacă se va dovedi capabilă să-i învingă pe social-democraţi în jocul formării coaliţiilor. Dar, odată ce a dispărut tradiţionalul bonus pentru leadership-ul Angelei Merkel, rămâne cea mai slabă performanţă din întreaga istorie postbelică a dreptei conservatoare (24.1%). Acest procentaj nu poate fi imputat nici gafelor candidatului „de vârf”, Armin Laschet, nici diviziunilor interne, nici uzurii normale după o guvernare îndelungată. Este un scor ce trimite la o problemă majoră de relaţionare cu electoratul, de adaptare la evoluţia societăţii germane. Iar problemele de acest gen se rezolvă, de regulă, din opoziţie.

Cea de-a doua are de a face cu mediul mult mai dinamic şi mai concurenţial în care s-au afirmat SPD şi candidatul său la funcţia de cancelar, Olaf Scholz, ca principală alternativă faţă de Uniune. Multă vreme, social-democraţii păreau resemnaţi cu înfrângerea şi cu eventualitatea deloc onorantă de a fi devansaţi atât de Uniune, cât şi de cealaltă forţă din zona de (centru-)stânga, Verzii. Au venit apoi paşii greşiţi ai candidatei de vârf ecologiste şi, odată cu ei, semnalul că o majoritate a populaţiei îşi doreşte reforme în politicile publice, dar vrea un cancelar care mai degrabă s-o plictisească decât să-i creeze emoţii. Verzii nu erau pregătiţi pentru aşa ceva, astfel că SPD a primit o nouă şansă. Iar Olaf Scholz, ministru de finanţe în guvernul de mare coaliţie, a devenit candidatul schimbării.

Votul de duminică nu a însemnat, însă, decât sfârşitul primei etape a competiţiei pentru putere. Urmează faza a doua, discretă şi nu neapărat extrem de principială, a negocierilor cu partidele mai mici, Verzii şi liber-democraţii (FDP). Dată fiind distanţa mare între aceste două formaţiuni, în termeni de ideologie şi de politică publică, domnii Laschet şi Scholz trebuie să recurgă la un veritabil balet politic. Întrebarea importantă este, desigur, care dintre ei este mai flexibil, în aşa fel încât să creeze un liant suficient de bun pentru o coaliţie tripartită şi totodată, să nu provoace reacţii negative în interiorul propriilor formaţiuni. Nici Uniunea, nici SPD nu sunt, astăzi, spaţii ale armoniei depline, dar este de presupus că în rândul social-democraţilor va exista ceva mai multă deschidere, dat fiind faptul că partidul ar putea redeveni vioara întâi într-o guvernare, după aproape două decenii. Olaf Scholz are, din acest punct de vedere, un avantaj ce nu poate fi neglijat.

Vom vedea, în anii ce urmează, dacă evoluţiile electorale semnalate de votul din 26 septembrie vor marca o schimbare majoră în sistemul de partide german. Ar fi nevoie de confirmări în alegerile regionale şi, desigur, în viitorul scrutin legislativ. Cel mai probabil, două partide vor rămâne şi în următorii patru-cinci ani cu potenţial de coaliţie aproape de zero (extrema dreaptă) sau foarte mic (extrema stângă, care a fost privită de unii drept posibil partener al SPD). Rămân, aşadar, cele patru grupări moderate, între care diferenţele nu sunt atât de mari încât să prevină colaborarea la guvernare. Faptul că, astăzi, este nevoie fie de trei partide, fie de o „mare coaliţie” pentru a forma un guvern stabil nu marchează, în sine, trecerea la o nouă etapă de instabilitate. Pentru ca acest verdict să fie întemeiat, ar trebui să fi asistat şi la o scădere a ponderii relative a moderaţilor, în beneficiul extremelor, ceea ce nu s-a întâmplat – din contra, alegerile de duminică au adus o scădere pentru ambele formaţiuni situate la extreme.