Aşa-zişii mercenari şi copiii din pepiniere

„Aşa că să ne bucurăm că, deşi a trecut vremea colindelor, Crăciuniţele cu mingea mică de pe semicerc ne răsfaţă cu rezultate de excepţie”, se încheia într-un ton voios de „Gaudeamus igitur” textul apărut aici în urmă cu o săptămână. Era vorba de campionatul nostru feminin de handbal, ajuns unul dintre cele mai puternice din lume (culmea!) pe bani în mare parte publici, bani care nu au cum să ajungă pentru a ataca vârfurile din Liga Campionilor la fotbal. Poporul tace, înghite şi se bucură de minunile botanice ale handbalului feminin de la noi. Indiferent dacă se numesc Cristina Neagu şi Eliza Buceschi, sau Elizabeth Omoregie şi Ainhoa Fernandez. Gaudeamus igitur.

Tot la acelaşi articol, un „PS”, fără să taie din entuziasm, îndeamnă la polemică: „Despre impactul «înfloririi» ligii noastre asupra naţionalei, e prematur de vorbit. Chiar dacă se arată unele semne bune”. Polemica şi-ar trage seva dintr-o întrebare care frământă nu numai pe cei care iubesc handbalul, ci şi pe cei ataşaţi de alte sporturi în frunte cu (sau mai ales cu Majestatea Sa Fotbalul: „N-ar fi mai bine să reducem numărul de străini la echipele româneşti în folosul echipelor naţionale?”. Cei din fotbal, spun mai direct: „să renunţăm la mercenari aduşi din toate părţile şi să ne bazăm pe copiii noştri din pepiniere”. Fain-frumos, cum spune ardeleanul, numai că termenul „mercenar” (la propriu, soldat plătit să lupte pentru cauze străine) se potriveşte aici ca nuca în perete, din două motive: aşa-zişii mercenari se numesc „sportivi profesionşti” şi – dacă acceptăm pentru câteva secunde termenul – Cristina Neagu şi Florinel Coman sunt la fel de „mercenari”, precum Marie Davidsen sau Junior Morais. Cei care propun soluţii nostalgice, din copilăria romantică a fotbalului, ar putea trage cu ochiul în grădina botanică a handbalului. Sau, dacă nu le place, în marile grădini fotbalistice din Occident. Mai ales că mulţi spun, şi nu fără temei, că aducând stranieri ieftini şi bunişori, cluburile sunt tentate să cheltuiască mai puţin pe pepiniere, deoarece cerinţele FRF în această privinţă li se par o corvoadă.

Exemplul din handbal: O cunoaşteţi pe Bianca Bazaliu, stimaţi ultraşi? O olteancă de 25 de ani, al cărui gol de la distanţă, decisiv în meciul cu Spania de la Euro a făcut turul Internetului. Pe vremea când CSM câştiga Liga Campionilor la Budapesta, Bianca lustruia cu graţie banca de rezerve. A rămas câţiva ani buni la CSM, pentru că a considerat că e mai bine să se pregătească alături de vedete precum Carmen Martin sau Isabella Gulden, decât să joace mult într-un ambient mediocru. Pentru astfel de sportivi, străinii de mare valoare pot fi de mare ajutor pentru tinerii dornici de consacrare. Valabil şi pentru alte talente, pentru că – la fel ca la marile cluburi de fotbal din Vest – pepiniera nu este neglijată la CSM.

După cum bine spunea un simpatic comentator TV, creşterea tinerilor, chiar rodarea lor în echipă, este o problemă de marketing, chiar la cluburile care sunt pline de „mercenari”. Un jucător crescut la Real Madrid, chiar dacă nu a prins decât echipa de juniori, este un brand în sine. Nu este întâmplătoare explozia de tineri jucători blan-granos la echipa naţională a Spaniei. Nu toţi copiii Barcelonei ajung la prima echipă, dar ei sunt rodaţi, împrumutaţi, vânduţi şi deci produc bani. Iar dacă mai prind şi oarece minute într-o competiţie de mare vizibilitate, aduc şi mai mult la buget. Nu e nevoie de o directivă de la RFEF ca marile cluburi să crească tineri şi să-i valorifice, este axiomatic şi foarte bine înţeles. Şi – mai ales – nu este nevoie de restricţii.

S-ar mai putea spune că una este să ai un exemplu gen Siraba Dembélé sau Malin Aune, sau alta pe alde Andrea Compagno, deşi ca mentalitate ar fi oarece similitudine. Problemele sunt diferite la handbal şi fotbal. La baschet, s-a putut limita numărul de jucători străini pe teren (nu în lot!), la fotbal ar ieşi un scandal uriaş, cu trimiteri la Curtea Europeană de Justiţie ori la Tribunalul Arbitral Sportiv.

Pentru a concluziona, problema străinilor în sportul românesc este delicată şi este nevoie de lucrat cu bisturiul. Decizia ministrului Edi Novak de a înlocui bisturiul cu sabia lui Alexandru cel Mare, fără a ţine cont de specificităţi este una dintre cele mai nefericite ale oficialului. Mai exact, limitarea imediată a străinilor din lot la 60% este profund anticomunitară, anti-marketing şi chiar anti-fair-play. Sportul este mai mult decât un hobby, ci chiar mai mult decât o afacere care trebuie tratată cu maximum de atenţie. Doina lui Eminescu a fost scrisă cu peste 150 de ani în urmă, când sportul profesionist era încă o iluzie.