Avantaj pentru sultan

Primul tur al alegerilor prezidenţiale din Turcia s-a desfăşurat în paralel cu alegerile legislative şi, în aceste condiţii, ne oferă un tablou politic destul de clar. În cele ce urmează, vor fi prezentate succint, fără mari pretenţii analitice, câteva enunţuri despre situaţia din această ţară, nu înainte de a puncta faptul că, pentru autorităţile române, bunele relaţii cu puterea de la Ankara sunt importante şi trebuie dezvoltate lucid, oricare va fi câştigătorul celui de-al doilea tur. Evident, această dezvoltare nu trebuie să aibă loc cu preţul abdicării de la o serie de principii la care România subscrie. Ne amintim, probabil, de încercările din anii trecuţi ale Ankarei – din fericire, eşuate – de a obţine extrădarea din România a unor cetăţeni turci acuzaţi de presupuse delicte, dar despre care existau indicii clare că erau urmăriţi din cauza opiniilor lor politice.

Rezultatele de duminica trecută consfinţesc victoria, deocamdată parţială şi fragilă, a taberei preşedintelui Recep Tayyip Erdoğan. În disputa cu principalul său contracandidat, Kemal Kılıçdaroğlu, domnul Erdoğan va porni cu avantajul psihologic al succesului din primul tur (aproape 5 procente, însemnând circa 2,5 milioane de voturi). Dacă ţinem cont de faptul că prezenţa a fost de peste 86 la sută – în condiţiile în care votul este obligatoriu – ne putem imagina că bazinul din care domnul Kılıçdaroğlu ar putea obţine noi susţinători nu este foarte mare. Apoi, este foarte puţin probabil ca exponentul opoziţiei să obţină multe din voturile celui de-al treilea clasat, ieşit din cursă: Sinan Oğan (titular al unui doctorat obţinut la Moscova) este un naţionalist-populist de dreapta, al cărui electorat se potriveşte mai bine cu profilul domnului Erdoğan. În plus, linia puternic anti-kurdă a domnului Oğan vine în coliziune cu sprijinul explicit al principalei formaţiuni kurde pentru domnul Kılıçdaroğlu. În fine, dar nu în ultimul rând, alianţa condusă de preşedintele în funcţie a obţinut o majoritate absolută în legislativ, câştigat detaşat disputa cu cea construită în jurul rivalului său. Desigur că victoria (parţială) maschează un regres în raport cu precedentul scrutin, dar ea rămâne o victorie.

În politică, însă, niciodată nu trebuie să spunem „niciodată”. O surpriză este posibilă, în ciuda faptului că procesul electoral a favorizat, pe alocuri, tabăra Erdoğan. Dar drumul este lung, de la „posibil”, la „probabil”. Mass-media occidentale şi, foarte probabili, toţi liderii din NATO (mai puţin premierul maghiar Viktor Orbán) şi-ar dori ca domnul Erdoğan să fie învins. Desigur, ar fi un deznodământ pozitiv pentru soarta democraţiei în Turcia, ar duce la ameliorarea relaţiilor cu SUA şi Uniunea Europeană, ar putea marca o anumită distanţare faţă de Moscova şi aşa mai departe. Dar, în ceea ce priveşte predicţiile despre reluarea procesului de integrare europeană sau stabilizarea politicii externe pe o linie ferm pro-occidentală, inclusiv în privinţa relaţiilor cu Moscova, acestea sunt mult prea optimiste. Ele trec prea uşor peste schimbările interne petrecute în cei douăzeci de ani de guvernare Erdoğan, care se adaugă unor elemente de fundal care fac din Turcia un etern „caz special” în alianţa occidentală.

Chiar şi în ipoteza în care domnul Kılıçdaroğlu ar obţine victoria, pe 28 mai, realitatea rămâne că o jumătate din alegători rezonează cu melanjul neo-otoman de islamism, naţionalism şi populism avansat de preşedintele Erdoğan. Nu se poate (încă) vorbi de o cerere socială copleşitoare în sensul democratizării reale. Îndepărtarea de Occident şi afirmarea profilului de ţară eurasiatică şi medio-orientală, de putere regională capabilă să sfideze Europa şi, uneori, chiar SUA, nu sunt procese care să poată fi blocate sau inversate prea uşor. De altfel, candidatul opoziţiei nici nu a propus o asemenea repliere şi, cu atât mai puţin, o încadrare în logica politicii externe a UE.

Sigur că sunt multe aspecte care ar fi gestionate mai uşor, iar relaţia economică Ankara-Bruxelles s-ar putea intensifica, în cadrul uniunii vamale existente. Dar resuscitarea negocierilor de aderare ar presupune acordul politic al statelor membre, dintre care câteva se opun pe faţă (iar altele, discret). Încetarea disputelor politice şi adoptarea unui curs pro-reforme nu ar modifica în niciun fel cele trei mari chestiuni problematice: Turcia este copleşitor musulmană, ar fi statul cu cea mai mare populaţie din UE (are peste 84 milioane de locuitori, faţă de cele 82 ale Germaniei) şi ar aduce graniţa UE în Orientul Mijlociu încins nu doar de razele soarelui, ci şi de conflictele fără sfârşit. Doar optimiştii incurabili pot vorbi de aderarea Turciei, în viitorul previzibil.