Ce este şi ce nu este tolerabil într-o pandemie

De vreo două săptămâni, de când numărul cazurilor de COVID-19 a înregistrat o creştere accelerată, România pare împărţită în două. Cei care cred şi cei care nu (mai) cred. Titlurile din presă sunt edificatoare: „Mărturia teribilă a unui medic infectat cu Covid: Mi-au blestemat familia, m-au făcut criminală, deşi e foarte probabil să fi luat virusul de la un pacient. Avem o problemă mare în societate. Medicii sunt înjuraţi, deşi sunt cei mai expuşi”. Sau: „Medicii: Nu suntem torţionari, aveţi încredere în doctori, nu vă lăsaţi păcăliţi”. Pe cel mai viralizat l-am păstrat la urmă: „Mesajul unui medic din Capitală: Cei care nu credeţi în virus veniţi la ATI şi respiraţi profund. Apoi să ne chemaţi când vă apucă!”. Aşadar, „avem o problemă mare în societate”, după cum subliniază doamna doctor. Dar oare în sistemul de sănătate, nu avem? Titlu: „Chirurg de la Spitalul Universitar, mesaje conspiraţioniste şi împotriva măştilor de protecţie: Plecaţi cu toţii, cu tot cu măştile voastre de bufoni şi lăsaţi-ne să respirăm liberi în ţara noastră.” Altul: „Focar de COVID-19 la un spital din Timişoara din cauza unei asistente medicale care nu credea în existenţa coronavirusului”.

Medicii se contrazic între ei, pacienţii înjură medicii, cei din urmă le recomandă „necredincioşior” să tragă adânc aer în piept la ATI. O ţară rămasă fără busolă în plină pandemie. Chiar aşa să fie? Ochiul liber pare să contrazică alarmismul titlurilor din presă. Spre exemplu, faptul că majoritatea ieşenilor (şi nu suntem mai speciali ca alţi români) respectă cu mult bun simţ regulile minimale impuse de starea de alertă. Sondajele par la fel de încurajatoare: 9 din 10 români spun că poartă mască în spaţiile închise şi susţin că respectă regulile de distanţare socială în public, iar două treimi dintre conaţionali cred că măsurile din starea de urgenţă impuse de autorităţi au fost justificate. Putem merge mai departe, şi să comparâm „marele miting” al necredincioşilor români din weekend, la care au participat vreo 200 de indivizi, mulţi dintre ei cunoscuţi ca „duşi cu pluta”, cu proteste similare ca mesaj din SUA, Olanda şi Germania. „Ateii” noştri sunt mici îngeraşi pe lângă ai lor.

În ciuda titlurilor din presă, România nu arată ca o ţară divizată de coronavirus. Da, societatea dovedeşte imaturitate în lupta cu duşmanul invizibil, războiul pare pierdut, dar e valabil pe toate meridianele. Ne dovedim, ca specie, infantili în faţa unei pandemii care loveşte planeta la distanţă de secole.

Dar asemănările între noi şi ceilalţi se opresc aici. Pentru că nu în multe ţări de pe glob, în timpul pandemiei, cumătrul ministrului Sănătăţii, patron de presă anchetat într-un dosar de şantaj, devine administrator la o companie de stat care produce antibiotice, iar fratele aceluiaşi ministru e cocoţat şef la un inspectorat judeţean cu atribuţii în domeniul sănătăţii. Nu în multe ţări din lume, şeful companiei de stat însărcinate cu achiziţa măştilor de protecţie negociază şpăgi cu furnizorii. Nu în toate ţările de pe planetă, politicenii şi clientela coruptă a vechiului partid aflat la putere se transferă în masă la noul partid de guvernământ. Nu peste tot în lume, primii care s-au „autoizolat” în birourile lor au fost procurorii anti-corupţie, în aşteptarea unor intangibile pensii nesimţite. Nu pe toate meridianele, justiţia a presimţit pandemia şi a intrat în carantină cu vreo doi ani înainte ca un anume chinez din Wuhan să atingă un anume liliac.

Frământările, schismele provocate de virus în societatea românească sunt în esenţă umane, universal valabile, în ultimă instanţă, tolerabile. Pasivitatea cu care asistăm la perpetuarea sistemului corupt – în ciuda unei aparente schimbări de regim -, e un sindrom specific unei societăţi „necoapte” , un simptom al unei boli ruşinoase cu care ne-am obişnuit şi împotriva căreia ne-am plictisit să mai căutam leac. Asta e intolerabil.