Dilema Cleopatrei

Pandemia, prin efectul ei aproape global de izolare a indivizilor, aduce în discuţie cât suntem de pregătiţi să putem trăi într-o lume virtuală. Din păcate, deşi un efort de simplificare ar putea crea iluzia unui confort psihologic cu această lume, trebuie să observăm că lumea asta era doar parţial virtuală şi îşi propunea să „protejeze” tocmai aspectul cel mai important din traiul în comunitate: socializarea. Iar crăpăturile din această construcţie numită „reţele sociale” sau socializarea virtuală au început să apară foarte repede. Mai mut, efectele amputării vieţii sociale, poate parţial previzibile pentru specialişti (deşi un experiment de izolare totală de asemenea durată nu a fost încercat niciodată, iar existenţa surogatelor digitale punea sub semnul întrebării cunoştiintele existente), au apărut mult mai repede şi cu o intensitate mult mai mare decât s-ar fi aşteptat oricine.

Astfel, foarte devreme, a devenit evident că viaţa în lumea virtuală seamănă foarte bine cu viaţa pe care o imaginăm pentru primii colonizatori ai unei planete străine. Fiecare a devenit izolat într-o bulă de sticlă, respirând singur. Majoritatea vieţii în lumea virtuală a dus la o viaţă de spectator perpetuu. Am privit fiecare un film continuu, chiar dacă cu foarte mulţi actori foarte bine cunoscuţi. Orice intervenţie pe care încercai să o ai în acest film, în care făceai un efort permanent să te convingi că eşti actor, te transformă mai mult într-un comentator şovăitor, ceilalţi devenind în acelaşi moment spectatori. Pe lângă foarte multe alte lucruri, această fracturare fundamentală a comunicării şi a sentimentului de apartenenţă reală la un grup s-a dovedit a fi devastatoare, psihologic vorbind.

O altă problemă majoră pe care am descoperit-o a fost cât de primitive sunt de fapt metodele de comunicare şi mai ales de socializare virtuală pe care le avem la dispoziţie. Şi nu mă refer la abilitatea de a comunica prin sunet sau prin imagine. Puţin s-ar putea face în plus în această privinţa. Mă refer la incapacitatea oricărui cadru virtual să creeze feedback-ul de care are nevoie oricare dintre noi, încât experienţa socială să fie completă şi generatoare de recompensele pentru care este atât de preţioasă (vezi articolele din numerele precedente). A doua problemă care a devenit aparentă pe măsură ce această viaţă virtuală a existat suficient timp şi strict legată de prima, a fost lipsa unor mijloace care să prevină efectele nefericite ale conducerii unui comportament în lipsa unui feedback şi a îngrădirilor din societatea reală. De exemplu, în mediul virtual agresivitatea se amplifică, pentru că toate mecanismele de ţinere în frâu lipsesc (de la „izolarea” individului violent, până la frică de represalii). Chiar dacă un anumit grup refuză socializarea cu un individ devenit excesiv de violent, acestă îşi găseşte cu o uşurinţă imposibilă în mediul real un alt grup aflat în aceeaşi stare de spirit. Şi acest lucru a avut deja ecouri, unele foarte periculoase, în viaţa reală de după izolare.

Astfel a devenit evident că reţelele sociale (deşi deja sper că vă daţi seama că însăşi titulatura lor nu este tocmai proprie) nu pot face faţă „omului” în calitate de „proteză” a unei funcţii atât de complexe cum este cea de socializare. Singurul mod la care ne putem gândi să le ameliorăm ar fi să le completăm cu anumite proprietăţi suplimentare, să le reglementăm. Personal nu cred că o putem face. Nu putem proteza absenţa celuilalt de lângă noi. Creierul nostru nu este construit pentru aşa ceva, ca să nu spun că este construit fundamental cu nevoia de a simţi alţi indivizi lângă el.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi