Drepturile omului, ideologia şi realităţile geopolitice

Aşa după cum anticipa un cunoscut analist american de politică externă, Walter Russell Mead, într-un articol publicat în Wall Street Journal, ultimul Raport al Departamentului de Stat al Statelor Unite privind situaţia drepturilor omului în lume a stârnit intense controverse şi a fost primit cu critici virulente. “A susţine, aşa cum face comisia care a redactat documentul, că drepturile de proprietate sunt o bază obligatorie pentru orice concept semnificativ privind drepturile omului înseamnă să contrazici o mulţime de tabuuri în materie”. “A pretinde, în plus, că libertatea religioasă este printre cele mai importante drepturi ale omului, că fondarea Americii a fost cel mai important eveniment din istoria drepturilor omului şi că lupta pentru apărarea acestora trebuie gândită prin prisma suveranităţii naţionale este o adevărată blasfemie pentru activiştii tradiţionali”, scrie el.

Într-adevăr, reacţiile critice au venit imediat şi pe un front larg, dinspre cea mai mare parte a mass media occidentale, preponderent de stânga şi încă de o manieră tot mai radicală, dacă ar fi să ne uităm la New York Times sau CNN, de pildă. La fel de previzibile au fost şi reacţiile vehement critice din partea unor ONG-uri pentru care ideea că nu ele ar fi cele care ar trebui să aibă ultimul cuvânt, ca arbitri, în ceea ce priveşte drepturile omului pe glob înseamnă să se pună în discuţie însăşi raţiunea lor de a exista. Aşa că Amnesty International nu se mulţumeşte doar să considere raportul invalid, dar vine cu o listă de acuze la adresa Washingtonului. Căruia i se reproşează că a decis să părăsească Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, iar acum, prin acest raport, încearcă să nege “drepturile reproductive ale femeilor”, “drepturile LGBTI” şi “drepturile socio-economice” şi să respingă autoritateaONU şi a altor organisme internaţionale de a defini drepturile omului şi de a decide asupra respectării lor. Ca o observaţie, la preşedinţia Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, s-au aflat de-a lungul timpului ţări ca Libia lui Gadaffi sau Arabia Saudită, nu tocmai o lumină în materie, iar multe dintre rezoluţiile critice adoptate vizau în principal Israelul, până la urmă singura democraţie din întregul Orient Mijlociu extins.

La rândul ei, o profesoară de drept de la Duke University, citată de CNN, este de părere că “această schimbare către o viziune mai limitată şi mai ierarhică a drepturilor omului pun Statele Unite în afara manierei de abordarea comunităţii internaţionale”. „Conform dreptului internaţional al drepturilor omului, libertatea religioasă nu este lipsită de limite, există o interdicţie de a o folosi pentru a discrimina femeile şi comunitatea LGBTQ”, ţine ea să remarce. În fine, Daniel Drezner scrie în Washington Post că “există elemente evidente, în special ale libertăţii, care nu au legătură cu înţelegere convenţională a conceptului de drepturi de proprietate”. La fel, şi cotidianul britanic The Guardian, referindu-se la raport trimite în derizoriu “dreptul la proprietate”. Ceea ce nu este mirare. Multe dintre toate aceste canale mediatice adoptă mai mult sau mai puţin explicit un discursanti-capitalist. Cât priveşte ideea de “comunitate internaţională” acesta este un concept vag, greu de descris dacă se intră în detalii.

Dacă ar fi să rezumăm, se confruntă aici două concepte fundamental diferite în ceea ce priveşte definiţia drepturilor omului. Cel susţinut de actuala Casă Albă pledează pentru o abordare mai pragmatică, într-un registru mai limitat, în acord cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU în 1948, care se rezumă la cele care se bucură de o acceptare generală pe glob, ceea ce îi conferă şi legitimitate. De cealaltă parte, curentele politice şi intelectuale liberale alături de activiştii din societatea civilă le doresc extinse cât mai mult pentru a cuprinde, de exemplu, legalizarea căsătoriilor persoanelor de acelaşi sex sau aşa numitele drepturi “socio-economice”, foarte asemănătoare cu cele statuate de către fostele regimuri comuniste. Numai că, indiferent cum priveşti aceste drepturi extinse, ele sunt departe de a fi considerate legitime în cea mai mare parte a spaţiului extra-occidental. De exemplu, atunci când preşedintele Obama, aflat în vizită în Kenya, a militat pentru drepturile LGBT, preşedintele kenyan i-a replicat sec că ţara sa are alte priorităţi. O dovadă că abordarea pragmatică a administraţiei Trump pare să fie mai eficientă decât cealaltă care nu doar că nu este acceptată dar stârneşte şi multe resentimente. În afara de asta, după cum a subliniat şi Mike Pompeo, într-un discurs ţinut la Philadelphia, făcând trimitere la grupajul “1619” din New York Times, pe care-l consideră de sorginte “marxistă”, „dacă istoria americană este reductibilă la rasism şi opresiune şi principiile Declaraţiei de Independenţă sunt pur şi simplu ipocrite de ce ar trebui alte ţări să ia în serios discursul Americii referitor la drepturile omului?”. Adăugând că „Partidul Comunist Chinez trebuie să fie extrem de încântat că New York Times promovează o asemenea ideologie”. În acest punct, Mike Pompeo evidenţiază o fractură logică în discursul dominant al stângii: în timp ce nu scapă nici o ocazie să scoată în evidenţă “racilele” societăţilor occidentale, în general ale civilizaţiei occidentale, se aşteaptă ca restul planetei să accepte “recomandările” occidentale în materie de drepturile omului. De altfel, aceste recomandări au o tot mai mică greutate pe măsură ce ponderea şi performanţa economică a Occidentului în ansamblu se diminuează pe plan global.

Chestiunea dreptului la proprietate, desconsiderată dacă nu chiar privită cu ostilitate de către stânga, ilustrează neînţelegerea profundă a diferenţelor dintre regimurile totalitare comuniste şi dictaturile de dreapta şi a motivele pentru care primele s-au dovedit semnificativ mai longevive şi mai eficiente în exercitarea controlului asupra societăţii. Guvernările autocratice de dreapta, chiar dacă au fost adesea destul de brutale, nu s-au atins în general de dreptul la proprietate, au suprimat doar opoziţia politică. De partea cealaltă, regimurile comuniste, în afară de efortul masiv de îndoctrinare (care, iar, lipseşte în cazul guvernărilor autocratice de dreapta) a suprimat complet dreptul individual la proprietate, eventual cu excepţia unui apartament sau a unui automobil. Orice entitate cu activitate economică, de la un restaurant sau un atelier de reparaţii auto până la marile combinate siderurgice aparţinea “întregului popor” şi era gestionat exclusiv de Partidul Comunist sau de către diverse structuri controlate de către acesta. În aceste condiţii, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în regimurile de dreapta, nu puteai pur si simplu să “exişti” în afara sistemului economic sau a administraţiei de stat. Un exemplu tragic este înfometarea forţată impusă de Stalin în Ucraina căreia i-au căzut victime 6 milioane de ţărani care, având pământ, deci un mijloc de subzistenţă, erau indezirabili pentru că scăpau de sub controlul absolut al regimului. E vorba despre un sistem politic care maximiza controlul Partidului Comunist cu preţul erodării masive a eficienţei economice, acesta fiind şi unul dintre motivele care au provocat implozia Uniunii Sovietice. De aceea, dreptul la proprietate este un element esenţial care oferă cetăţenilor posibilitatea de a ieşi de sub controlul exclusiv al statului.

Toată această discuţie este importantă pentru că scoate în evidenţă două viziuni complet opuse asupra lumii actuale. Mulţi vor simpatiza cu cea progresistă care poate sună bine pe hârtie, dar, pe de o parte, ignoră diferenţele culturale semnificative din lume (ceea ce pare curios dacă avem în vedere că adepţii acesteia sunt şi mari campioni ai multiculturalismului la ei acasă), iar pe de alta ignoră realităţile geopolitice actuale în care capacitatea Occidentului de a-şi impune standardele sale morale s-a diminuat considerabil.