Ieşeanul care a făcut 6 ani de puşcărie pentru că l-a omagiat pe Ştefan cel Mare la Putna

La 1 septembrie 1973, în Sala Senatului Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, un istoric îşi susţinea impresionanta sa teză de doctorat, de 1400 de pagini dactilografiate, sub coordonarea profesorului Dumitru Berlescu şi avându-i de referenţi pe Dan Berindei, Leonid Boicu şi Dan Simionescu. Avea 39 de ani, fusese student strălucit şi făcuse aproape şase ani şi două luni de puşcărie politică pentru că îl omagiase pe Ştefan cel Mare la Putna, eveniment care-i retezase, în 6 martie 1958, destinul strălucit de cărturar care i se prefigura. Până să-şi susţină teza de doctorat, devenită imediat reper de acribie şi profesionalism istoric, intrase deja în legenda locului prin faptul că luminiţa de la geamul modestei sale cămăruţe de bibliograf al Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi – singurul post cu activitate intelectuală care-i fusese aprobat la ieşirea din recluziune – nu se stingea niciodată. Alexandru Zub nu a confirmat niciodată veridicitatea acestei legende şi nici nu era nevoie pentru că exemplara sa muncă din acei ani s-a proiectat în bio-bibliografiile de referinţă ale istoricilor Kogălniceanu, Xenopol şi Pârvan care, evident, înmagazinau ani de muncă neobosită devenind rapid repere istoriografice rămase şi astăzi de neegalat.

Odată cu susţinerea tezei de doctorat cursul vieţii sale avea să se schimbe întrucâtva. Graţie sprijinului profesorului Berlescu, magistrul său, fusese acceptat la concursul în urma căruia a revenit la Institutul de Istorie, iniţial pe o poziţie inferioară celeia pe care o avusese înainte de arestare, urcând apoi rapid în grad după doctorat. După care, cu ajutorul influentului editor Mircea Radu Iacoban, directorul Editurii Junimea, teza sa era tipărită în mai puţin de un an într-o ediţie de lux, masivă şi într-un tiraj de 1370 de exemplare legate. A luat imediat Premiul Academiei. La scurt timp după susţinerea doctoratului, profesorul Paul Miron de la Universitatea din Freiburg, arhitectul legăturilor academice ale României cu Germania Federală, reuşea să-l scoată din ţară, pentru prima oară în viaţă, la un spectaculos simpozion internaţional dedicat lui Dimitrie Cantemir unde va avea posibilitatea de a intra în contact cu istoricii vest-germani care apoi i-au înlesnit câţiva ani mai târziu obţinerea mult râvnitei Burse Humboldt (1977-1978). Cu toate acestea, cariera universitară avea să-i fie blocată până în 1990, din cauza faptului că nu a acceptat intrarea în Partidul Comunist şi pentru că relaţia sa cu poliţia politică a rămas distantă, refuzând orice forma de colaborare sau de înregimentare.

Alexandru Zub, căci el este protagonistul întâmplărilor amintite mai înainte, şi-a construit apoi, în cinci decenii de activitate, o impresionantă carieră de istoric prin punerea în valoare a moştenirii istoriografice a câtorva corifei ai istoriei naţionale şi prin articularea unui drum propriu în istoriografie şi în istoria culturii româneşti şi universale astfel încât proiectul distinsului intelectual Vasile Işan, reprezentativul rector al Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, de a-i consacra, în 2012, o serie de autor la editura universităţii a fost mai mult decât inspirat. Iar seria sa de autor s-a deschis, cum era şi firesc, cu memorabilul volum despre Kogălniceanu ca istoric, cu care a început aventura sa editorială şi academică în urmă cu cinci decenii, la zece ani de la ieşirea din puşcăriile comuniste.

Această reeditarei, un volum masiv, in octavo, de aproape o mie de pagini impune, de la bun început, câteva consideraţii. În primul rând, faptul că autorul nu a avut de şters nicio pagină compromiţătoare, nicio concesie făcută regimului, niciun oportunism este, în sine, remarcabil. Desigur că istoriografia problemei s-a mai îmbogăţit de atunci încoace şi autorul asumă onest această realitate, însă volumul uriaş de informaţie istorică prelucrată în acei ani, aproape fără rest, face ca sursele importante privitoare la originile intelectuale ale activităţii de istoric a celui care avea să devină un uriaş om politic, să fie, practic, epuizate de cercetarea aproape exhaustivă a lui Alexandru Zub. O ediţie publicată ne varietur reprezintă, la patru decenii de la ediţia primă apărută după celebrele „Teze din iulie” ale comunismului ceauşist, desigur, nu numai o provocare, ci şi o probă de acribie şi profesionalism care înfruntă rigorile timpului. Scoţând la iveală din arhive şi din biblioteci documentele, manuscrisele, articolele şi cărţile lui Kogălniceanu cu privire la istorie şi istoriografie, construind această amplă şi detaliată monografie de autor care fundamentează începuturile activităţii profesioniste de istoric făcute de Mihail Kogălniceanu, Alexandru Zub făcea o muncă de pionierat, în ciuda existenţei mărturiilor şi literaturii secundare anterioare. El a produs atunci o sinteză făcută cu rigoare şi elan enciclopedic care a funcţionat ca model în breaslă şi care rămâne, iată, şi astăzi un reper de neocolit.

Nu e locul să facem aici o analiză detaliată, aşa cum ar fi de dorit, a acestei lucrări monumentale în care, cu vorbele lui Iorga, se încearcă o readucere în atenţia publică a acelui „Mihail al luminii” care a fost eclipsat, fatalmente, în memoria colectivă de către politician, de „Mihail al sabiei”. Ce trebuie însă precizat, dincolo de amploarea şi rigoarea cercetării, este limpezimea stilului şi forţa expresivă a construcţiei literare a acestei analize. Vorbind de etapele de formare, de sursele intelectuale, de lecturi, de experienţe culturale europene sau de viziunea educativă ori de operele istorice propriu-zise ale lui Kogălniceanu, Alexandru Zub găseşte un ton măsurat şi o forţă de comunicare literară neobişnuite pentru istoriografia timpului. Într-un volum de convorbiri cu Sorin Antohi, mărturisea că a fost în anii studenţiei nehotărât între Litere şi Istorie (putea să aleagă orice specialitate pentru că avea Diplomă de Merit şi, paradoxal, a fost iniţial înscris de un profesor al său la Chimie!) ceea ce poate explică faptul că toată proza sa istorică este infuzată cu o forţă de expresie care vine din aptitudinile sale literare evidente (dacă nu mă înşel, cred că a şi fost printre primii istorici primiţi în Uniunea Scriitorilor). Acestor calităţi li se mai adaugă şi mixajul neobişnuit de rigoare germanică cu empatia naţională (graţie rădăcinilor sale familiale: tata – bucovinean, mama – maramureşeancă) elemente care l-au ajutat să se plieze perfect pe subiectul monografiei, Kogălniceanu fiind el însuşi riguros şi sârguincios, cu formaţie germană, plasat în siajul istoriei formative şi cu valenţe de pedagogie naţională a lui Ranke, generând o naraţiune istorică limpede şi expresivă.

În ce mă priveşte, aş aminti, în fugă, doar două chestiuni abordate în această analiză elaborată, care mi se par esenţiale pentru un discurs al istoriei intelectuale aşa cum a fost el prefigurat de autor la începutul anilor '70: analiza orizontului lecturilor formative din biblioteca personală a lui Kogălniceanu şi tema pedagogică a acestuia de a „arăta europenilor cine sunt moldo-valahii”. Sunt două chei de citire a parcursului istoric extrem de surprinzătoare pentru metodologia istorică a timpului de atunci perfect adecvate însă pentru înţelegerea personajului istoric analizat. Refacerea parcursului formativ intelectual prin analiza cărţilor fondatoare din care s-a nutrit Kogălniceanu va deschide o linie de analiză istorică extrem de interesantă şi de bogată în revelaţii pentru toţi cei care i-au urmat lui Alexandru Zub în siajul istoriei culturii. Apoi descifrarea acestei tensiuni identitare româneşti în contextul european, temă recurentă în istoriografia românească din ultimul secol şi jumătate, niciodată epuizată, relevă că plasarea metodologică şi formativă a lui Kogălniceanu nu a fost doar justă şi necesară, ci a şi identificat rădăcinile nesiguranţei noastre identitare. Sunt, în sine, teme la fel de vii şi astăzi, iar reeditarea impresionantei monografii care făcea publică cercetarea doctorală a lui Alexandru Zub, volum care mai putea fi găsit doar la biblioteci specializate şi la rari anticari, nu este doar un gest de reverenţă, în prelungirea celor dedicate aniversărilor sale, ci şi o recunoaştere a eternei tinereţi a ideii şi a curiozităţii istorice, tinereţe pe care academicianul ieşean, fost Şef al Secţiei de Istorie a Academiei Române, o ilustrează zilnic, sfidând detaliile neinteresante ale cărţii de identitate. Pentru că, aşa cum am încercat să evocăm fugar şi aici, cărţile sale de identitate sunt altele. Care trec sprinţar, iată, proba timpului.

• Zub, Alexandru – Mihail Kogălniceanu istoric, ed. a II-a, ed. Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2012, 876 p.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor