La muncă, Tovarăşi!

Ce scria în text? Că şcoala „se asociază” cu ştiinţa (evident!) şi cu producţia (mai puţin evident, după gustul meu!). M-am gândit că e normal ca un sistem socialist (comunist) să gândească aşa. Neliniştitoare erau însă formulările, pe care parcă le mai auzisem undeva: „cercetătorii din industrie sau din academii pot deveni profesori sau conferenţiari asociaţi în învăţământ, iar laboratoarele lor pot constitui sedii de lucru pentru studenţii care îşi dau diplomele sau îşi fac stagiul” sau „se poate vorbi de legătura organică între învăţământ, cercetare şi producţie”. Am continuat lectura cu inima îndoită şi am aflat şi alte lucruri: că educaţia trebuie să fie „permanentă” (adică pe tot parcursul vieţii, am tradus eu), „prospectivă” (adică în vederea societăţii viitoare) şi „activă” (orientată spre experiment şi nu pe „memorizare pasivă”, cum se precizează dojenitor în text).

Sentimentul unui déjà vu paradoxal creştea odată cu lectura: cuvintele din ziar semănau cu altele, dar nu din trecutul cronologic al textului pe care îl aveam sub ochi, ci din viitorul lui, cel de astăzi. O explicaţie ar fi fost aceea că strategii educaţiei din timpurile de pe urmă au reluat ideile (şi cuvintele, se pare) celor din anii 1970. Sau că nu s-a schimbat nimic între cele două viziuni. Exclus! Mai plauzibilă mi s-a părut altă variantă: specialiştii din învăţământul de astăzi au călătorit în timp şi le-au şoptit celor de atunci tainele organizării şcolii. Numai că au căzut în capcană: principiile şi „asocierile” şcolii pe care le-am găsit în articolul din 1971 erau mai potrivite societăţii de atunci, nu celei de astăzi. Înaintaşii au avut noroc de un context mai prielnic decât cei veniţi din viitor: o societate monolitică, centralizată, violentă şi aflată în marş spre un ideal în care „toţi sunt una”. Or, cea de astăzi nu este la fel, sau cel puţin nu ar trebui să fie: ea ar trebui, nu-i aşa, să aibă ca premisă indiscutabilă libertatea, înstăpânirea pe puterile şi pe proiecţiile propriei vieţi, cu un stat discret şi gata să sară în ajutorul individului, oferindu-i şanse să devină orice îşi doreşte. În fine, nu era vorba că trăim într-o lume în care bucuria omului de trăi, de a învăţa lucruri miraculoase şi de a-şi cultiva sufletul este mai importantă decât îndeplinirea planului cincinal? Eu aşa am înţeles.

Asemănările dintre felul în care se vorbea despre învăţământ în România „socialistă” şi în România „liberă” sunt neliniştitoare, oricâte nuanţe şi precizări s-ar aduce. În fond, nu aş şti când este scris următorul fragment, dacă nu l-aş fi găsit în textul lui Mircea Maliţa: „Orice minut de nemişcare, în genul conferinţei publice, este pierdut pentru şcoala nouă. În ultimă instanţă, clasele pasive se vor desfiinţa, dar atelierele laborioase şi laboratoarele active vor rămîne”. Cu alte cuvinte, să devenim cu toţii nişte robotitori veseli, activi (un cuvânt care se încarcă cu urâciune din ce în ce mai mult), sănătoşi şi prezenţi la apel. Mai puţin contemplativi, că nu folosim nimănui dacă stăm cu ochii la stele. Şi cu memorie din ce în ce mai slabă, de parcă nu memoria este cea care ne mobilează interior, sufletul şi mintea. Dar, cu o abisală observaţie demnă de efortul colectiv al unei cârciumi de sat aflat în sărbătoare, „în absenţa unei educaţii adaptate nevoilor prezente şi viitoare, dezvoltarea socioeconomică a întregii societăţi va eşua cu certitudine” (Raportul România educată). Aşadar, să fim focusaţi şi proactivi, ca să îndeplinim sarcinile care ne sunt trasate.

La muncă, Tovarăşi! (pardon, Domnilor!). Doamne, iartă-mă! M-a luat gura pe dinainte.