Mărturia unui jurnalist afgan din avionul în care sute de oameni s-au înghesuit să scape de talibani

N-am avut timp de gândire. Am simţit că este un colac de salvare pentru mine ca jurnalist progresist vocal cu tatuaje, practic opusul faţă de tot ceea ce reprezintă talibanii. Mi-am luat laptopul şi telefonul şi nimic altceva. M-am simţit speriat timp de un minut când mi-am părăsit locuinţa. Niciodată în viaţa mea nu am simţit atâta presiune.

Când am ajuns la aeroport primul punct de control era aproape straniu. Poliţia plecase şi mai erau doar câţiva soldaţi. A existat un singur control al bagajelor în aeroport. Nu aveam o viză aşa că mi-era teamă să nu fiu refuzat. Însă nu puteam să mă întorc. Când am ajuns la terminalul internaţional am fost şocat de ceea ce am văzut, am început să îmi pierd speranţa. Erau mii de oameni: femei şi bărbaţi cu copiii lor care plângeau, certându-se cu privire la ce să facă. Le era teamă că vin talibanii.

Toţi aceşti oameni, inclusiv străinii, au venit la aeroport fără să ştie ce urmează să se întâmple. Oamenii din jurul meu au început să intre în panică când şi-au dat seama că s-ar putea să nu fie un avion şi pentru ei. Chiar şi cei care aveau bilete nu erau siguri că avionul lor va decola. Erau înspăimântaţi. Aşa că unii au început să provoace distrugeri aeroportului, spărgând geamurile şi ghişeele de vânzare a biletelor. Din acel moment situaţia a continuat să degenereze.

M-am ascuns într-un colţ deşi şi eu eram panicat. Uitându-mă pe geam, am privit o întreagă scenă în jurul unui avion care încerca să decoleze spre Turcia. Oamenii se îmbulzeau în avion, unii agăţându-se de scări. Avionul avea capacitatea depăşită aşa că oamenii erau împinşi de pe scări pentru ca acesta să poată decola. Ei urlau atât de tare încât îi puteam auzi chiar şi din interiorul aeroportului. „Vrem să plecăm, altfel vom muri”, urlau unii.

M-am uitat îngrozit în timp ce aşteptam, gândindu-mă la soarta mea. În jurul orei 20:30 sau 21:00 cineva urlase că talibanii sunt în interiorul aeroportului. Oamenii au început să strige şi să fugă afară pe pistă. Aeroportul se scufundase într-un haos complet şi nu era nimeni care să controleze situaţia. Am auzit focuri de armă în afara porţii aeroportului. Mă tot gândeam că au ajuns talibanii. Toată lumea din jurul meu era îngrozită şi a început să se roage. Nimeni nu ştia ce să facă.

Mi-am sunat din nou prietenul din Germania şi mi-a spus că germanii nu vor începe evacuările decât în ziua următoare. A fost o veste groaznică şi trebuia să mă hotărăsc ce o să fac acum. Am văzut soldaţi americani conducând un grup mic de oameni pe zona pistei de unde decolau avioanele militare. Un soldat a spus unui grup de străini: „Acesta este pământ american şi talibanii nu vor veni aici”.

Am început să fug după ei cu o mulţime de alţi oameni. Am continuat să auzim focuri de armă care păreau terifiant de aproape. În următoarele câteva momente am simţit că timpul s-a oprit în loc. Tot ce am mai auzit a fost pe americani spunând „Haideţi să mergem!”. Am văzut un şir de oameni urcându-se în avion şi i-am urmat. Era tot ce puteam face în acel moment. Nu era loc să stai jos, toată lumea era în picioare. Piloţii americani ţipau că avionul nu poate pleca nicăieri fiindcă sunt prea mulţi oameni la bord. Unul dintre ei a strigat: „Vă rugăm ieşiţi afară, ieşiţi afară”.

Soldaţii au venit apoi şi au început să tragă oameni afară atât pe uşa din faţă cât şi pe cea din spate. Noi eram în mijloc. A fost haotic, inconfortabil şi stresant. Oamenii se împingeau, nu era aer. Întreaga scenă era atât de fără speranţă, tristă şi înfricoşătoare. M-am uitat la mamele cu bebeluşii în braţe din jurul meu şi m-am simţit atât de vinovat. Am decis să mă dau jos din avion pentru ca acesta să poată decola.

M-am îndreptat înspre uşă şi am văzut trupe americane înconjurând avionul cu Humvee-uri. Unul dintre soldaţi mi-a spus să stau locului că s-ar putea să existe ameninţări. Au mai trecut 20 de minute până când dintr-odată americanii ne-au zis celor care stăteam în jurul uşii să intrăm în avion. Asta era singura şansă. Ne-am grăbit înăuntru şi ei au închis uşile. Nu mă puteam uita afară deoarece nu erau geamuri, dar în capul meu afară începuseră luptele.

Avionul a aşteptat aşa o oră. Numeroase gânduri diferite îmi treceau prin cap cu privire la ce urmează să se întâmple. Apoi, fără niciun avertisment, avionul începuse să se mişte. A început să zboare. Am decolat.
 Oamenii se îmbrăţişau între ei şi îşi strângeau în braţe copiii. Nu puteam să respir. A fost unul dintre cele mai fericite momente din viaţa mea. Toată lumea aplauda şi era fericită. Zborul a fost o provocare. La bord erau mulţi copilaşi pe care părinţii îi ţineau deasupra capului ca să nu fie călcaţi în picioare. Nu aveam mâncare, apă sau un loc să putem respira.

SURSA: hotnews.ro