Ministrul de externe Serghei Lavrov – un Eichmann rus

Am urmărit şi eu, precum multă lume, aşa-zisele tratative de pace organizate de Turcia în Anatalya la care au participat trei miniştri de externe: al Rusiei agresoare, al Ucrainei invadate şi al Turciei mediatoare. Dacă realitatea nu ar fi de o gravitate majoră, ne-am fi jucat cu cuvinte potrivite contextului precum: karaghioz, hazna, rahat, balcâz, beizadea, paşalâc, sictir. Totuşi, prestaţia unuia dintre actorii principali (un babalâc, ciufut, mofluz!) deja celebrul brotac oţetit şi arogant rus, ne-a lăsat fără grai, specialişti sau amatori, deopotrivă. Pentru că oricât de mari ar fi tensiunile, frustrările sau ororile pe care le aduce un conflict militar, diplomaţii nu au voie să încalce rigorile limbajului specializat al profesiei lor, oricât de criptic sau de ipocrit ar părea acest lucru. E una dintre regulile elementare pentru a se porni o negociere: folosirea neutralităţii aparente a unui tip ce comunicare semicodată învelită într-o politeţe de conjunctură, aşa cum e ea cerută de protocol.

De aceea, în loc de meritatul cap în gură şi flegme între ochi, însoţite de binevoitorul îndemn de a se reîntorce grabnic în matricea biologică a mamei sale, fost înalt funcţionar în ministerul sovietic al comerţului exterior, domnul Lavrov a primit salutul rece al preopinentului său însoţit de o prezentare depasionalizată a ororilor săvârşite de agresor. Spre stupefacţia generală, Serghei Victorovici a ignorat regulile scrimei diplomatice şi nu a răspuns sofistic, cum era de aşteptat, cu răstălmăcirile de rigoare. Nu, ministrul de externe al agresorului a sfidat pur şi simplu realitatea şi eticheta minimală a conferinţei afirmând ritos şi obraznic că albul e negru şi că, în ciuda soarelui luminos, afară e întuneric.

„Rusia nu a atacat niciodată Ucraina şi nu e niciun război. E doar o simplă operaţiune specială de eliberare a poporului rus, zis ucrainean, de nazişti”. A fost, cu adevărat, o gogomănie nemaivăzută care va fi analizată decenii de-a rândul la şcolile de relaţii internaţionale. Totuşi, ce l-a putut face pe un diplomat viclean, parşiv şi superalunecos să adopte această linie de argumentare nu numai cretină ca atare, ci şi mizerabilă, rasistă chiar, pentru că presupune apriori o superioritate biologică a ruşilor faţă de toţi ceilalţi proşti ai lumii, care pot fi ridiculizaţi astfel fără consecinţe.

La fel ca şi Elvira Nabiullina, geniala tătăroaică ce a condus Banca Naţională a Rusiei (care, Slavă Domnului!, în ciuda demisiei anunţate – şi neacceptate!, încă nu a fost ajutată să sară de la etaj), Serghei Lavrov nu este cu adevărat în primul cerc de prieteni ai lui Putin. E doar o slugă zeloasă care-i datorează mărirea şi banii, fiindu-i credincios ministru de Externe din februarie 2004. Însă, spre deosebire de brutalul Serghei Şoigu, un diriginte de şantier păpuşat ca Ministru al Apărării (sic!) doar pentru că tiranului i-a plăcut stilul său de mână-forte în situaţiile de urgenţă, domnul Lavrov e un diplomat rafinat, cu o experienţă de peste cinci decenii şi cu mulţi ani de serviciu la ONU, întâi ca ofiţer acoperit, apoi ca şef de misiune şi, nu în ultimul rând, ca preşedinte al Consiliului de Securitate, în numele Rusiei, de vreo patru ori – semnătura sa, în numele consiliului, aflându-se acuzator azi pe chiar Memorandumul de la Budapesta, cel care garanta suveranitatea Ucrainei.

Recrutat iniţial pentru misiuni la ONU, a fost format pentru liga superioară a diplomaţiei ruse de Andrei Kozîrev, cel care a preluat ministerul sovietic de externe transformându-l în diplomaţia Federaţiei Ruse, cu toate resursele şi conexiunile aferente, pentru că avea toate datele să fie un jucător de prim rang în istoria acestei meserii. Fostul nostru ministru de Externe, domnul Teodor Baconschi, cel care a negociat scutul de la Deveselu cu Rusia, spunea despre Lavrov că este „un profesionist rutinat şi abil, dar cu o insuportabilă aroganţă” şi de aici poate ar trebui să înceapă decriptarea declaraţiilor scandaloase ale acestuia din contextul invaziei Ucrainei, o linie roşie pe care Rusia a încălcat-o dezinvolt şi iresponsabil spre consternarea lumii întregi. Cât de mare este vina domnului Lavrov în acest casus beli inventat?

Aflat pe primele locuri ale listei negre prin care lumea civilizată sancţionează cu interdicţii de intrare şi cu blocarea activelor pe toţi cei care sunt responsabili, alături de Putin, de încălcarea acordului de la Helsinki şi a Memorandumului de la Budapesta, acţiuni criminale care au aruncat în aer pacea postbelică în Europa, domnul Lavrov are în faţă astăzi şi posibilitatea de a fi acuzat de crime de război şi genocid în contextul ororilor săvârşite de barbarii săi conaţionali, ucigaşi de copii şi civili nevinovaţi în Ucraina. Cum nu are acces la buncărul în care (sperăm!) Putin va lua exemplul lui Hitler, sunt mari şanse ca pe domnul Lavrov să-l vedem la Haga, pe scaunul ocupat cândva de Miloşevici. Cum se va apăra, oare?

Scăpat cu fuga de judecata Tribunalului Internaţional de la Nürnberg, Adolf Eichmann a fost finalmente capturat în Argentina de Mossad şi adus în faţa judecăţii la Ierusalim, în 1961. Victimizându-se drept „ţapul ispăşitor al crimelor naziste”, acesta a declarat senin în faţa instanţei că „nu a omorât pe nimeni cu mâna lui”, el nefiind altceva decât un birocrat, „o rotiţă într-un sistem” un om care semna nişte hârtii care conţineau liste cu zeci de mii de nume de persoane dintr-o rasă inferioară pe care partidul nazist hotărâse să o suprime. Ca un bun funcţionar, a luat iniţiativa de a îmbunătăţi productivitatea trecându-se de la obositoarele masacre cu mitraliera a miilor de oameni care-şi săpaseră deja, conştiincioşi, gropile, sau de la primitivele camioane cu eşapamentul montat spre interior la curatele, igienicile, eficientele cuptoare unde erau rezolvate trupurile celor serviţi zilnic cu Zyklon B. Altfel, domnul Eichmann, aşa cum controversat a arătat-o Hanna Arendt, era un om de o banalitate incredibilă, familist convins, disciplinat, iubitor de organizaţii ocrotitoare, harnic plătitor de cotizaţii şi impozite ba, mai mult, cu excepţia, desigur, a situaţiilor unde a fost obligat să fie antisemit, chiar simpatizant oarecum cu această specie inferioară omului arian, care, într-adevăr, pe el nu-l deranjase personal niciodată. Mai ales că iubea animalele de companie.

Da, ştiu că, în ciuda similitudinilor, Putin nu e Hitler, ci un sociopat care combină nazismul cu stalinismul şi că domnul Lavrov va sublinia că, deşi între victimele civile din Ucraina sunt şi rusofoni de origine evreiască, această „operaţiune specială” nu are o componentă de epurare etnică, ci e doar un simplu război de cucerire. Cu „pierderile sale colaterale” inevitabile, dar, va spune el rânjind superior, „scutiţi-mă cu Holocaustul că nu ţine. Eu am fost un simplu funcţionar”. Din fericire pentru acest argat încrezut, cu complexul de superioritate al tocilarului apărat de interlopii, spânzurătoarea şi cuptorul special pregătite lui Eichmann la Ierusalim nu mai sunt astăzi posibile.

i Dominat, vorba lui Dan Alexe, de „complexul superiorităţii resentimentare!”

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor