Moartea lui Socrate

Figura lui Socrate (470-399 î.Hr.) mi-a trezit un viu interes încă din adolescenţă, interes care m-a urmărit constant în lecturile şi reflecţiile mele. Puţine sunt personalităţile din istoria umanităţii care să-şi fi marcat contemporanii, istoria ţării sale şi istoria umanităţii întregi într-un fel atît de decisiv cum a făcut-o el. Încă şi mai puţine sînt personalităţile din istoria veche despre care să ştim atît de multe şi atît de precise lucruri. Genialul său elev, Platon, probabil cel mai inteligent dintre muritori, cum îmi place să le spun studenţilor mei cînd îi îndemn să îi ci­tească scrierile, l-a portretizat convingător, ca figură centrală a Dialogurilor sale. Ni s-au păstrat două Apologii ale lui Socrate, una scri­să de Platon însuşi, a doua scrisă de un alt elev al lui Socrate, istoricul Xenofon. Dacă mai adăugăm şi abundentele referiri la personalitatea lui Socrate, pe care le aflăm la mulţi autori antici, constatăm că avem la dispoziţie un material pentru reflecţie inepuizabil.

Am scris textul care urmează în primăvara anului 1975, în primul an de facultate la Iaşi, şi l-am regăsit recent în arhiva personală. Am decis să îl public aşa cum a fost scris, marcat de naivităţile epocii şi ale vîrstei. I-am schimbat doat titlul, care, iniţial, fusese Să îl condamnăm din nou pe Socrate.

***

În anul 399 î.e.n., la Atena, patria democraţiei, Socrate era condamnat la moarte prin votul majoritar al tribunalului (281 de voturi pentru, 278 de voturi împotrivă), un tribunal alcătuit din „oameni de bine“, membri onorabili ai sfatului cetăţii, aleşi în cel mai democratic mod cu putinţă, adică prin tragere la sorţi. Declarîndu-se nevinovat de acuzaţiile aduse, condamnatul refuză serviciile de avocat ale marelui orator Lysias, refuză şi să se apere el însuşi. După condamnare, refuză deopotrivă şi ajutorul prietenilor săi, mulţi, influenţi, bogaţi şi puternici, inclusiv al acelora care îi organizaseră o fugă sigură, în exil, în port aşteptîndu-l o corabie gata de plecare. Respingînd aşadar toate soluţiile de salvare, Socrate refuză inclusiv ge­nerozitatea cetăţenilor care îl iubeau şi îl preţuiau din convingere, prieteni sau foşti discipoli ai lui. În închisoare, cînd soarbe cu demnitate din cupa de cucută, asumîndu-şi verdictul tribunalului, el se supune legii, oricum ar fi aceasta, bună sau rea, justă sau injustă, spune el, pentru a nu periclita legalitatea, stabilitatea şi perpetuitatea patriei.

Ce acuzaţii i se aduceau acestui cetăţean ciudat şi incomod, erou pe cîmpurile de luptă de la Amphipolis, Delium şi Potideea, totuşi sărac, fără o ocupaţie precisă, pretins înţelept, care refuza să-şi precizeze doctrina, fascinant pentru tinerii care îi urmau paşii prin cetate, detestat de „oamenii serioşi“? Erau acuzaţii grave, cele mai grave cu putinţă faţă de litera legii: impietate faţă de zeii cetăţii, introducere de zei noi, lipsă de respect faţă de autorităţile statului şi, cel mai grav, coruperea tineretului. Era Socrate vinovat de toate aceste crime? Era, fără nici o îndoială!

Întreaga cetate, majoritatea oamenilor serioşi, disciplinaţi şi respectuoşi faţă de datini şi legi, singurii care ştim ce se cuvine şi ce nu, care cunoaştem interesele cetăţii şi calea către siguranţa şi bunăstarea colectivă, „a noastră, a tuturor“, nu am fost noi oare martorii zilnici ai nemaipomenitei sale nesăbuinţe, ai cutezanţei sale de a se îndoi de sanctitatea „celor mai iubiţi“ dintre zeii Eladei, care ne-au ajutat, recent, să ne eliberăm de sîngeroasa oprimare a celor treizeci de tirani? Nu a avut el, Socrate, neruşinata impietate de a-i învăţa pe tineri cum să fie virtuoşi, cum să-şi iubească strămoşii, dar şi cum să caute în ei înşişi daimon-ul cel bun al patriei ateniene, purificîndu-se de demonii minciunii, ai falsităţii, ai ignoranţei? Infamie! Ce nevoie avem noi de daimonii lui, de zeii aceştia noi, fără nume, care, să ne silească pînă la urmă să păşim pe cine ştie ce căi nebătătorite? Nu îi avem oare de partea noastră, verificaţi, pe vechii noştri zei strămoşeşti, iertători şi întrutotul asemenea nouă, perverşi, adulterini şi sperjuri, care ne îngăduie şi nouă să minţim şi să furăm, să-l umilim şi să-l dispreţuim pe aproapele nostru, zei care se lasă atît de uşor înduplecaţi prin jertfele noastre să ne umple corăbiile cu bogăţii, să ne dea victorie în războaie, glorie şi hrană abundentă?

Dar coruperea tineretului? În vreme ce noi, toţi oamenii de bine, trudim în ateliere şi pe ogoare, pe corăbii purtate spre meleaguri străine întru îndestularea cetăţenilor Atenei sau ne jertfim în războaie, acest bărbat hidos, fiu al unui pietrar şi al unei moaşe, declară el singur că nu se pricepe la nimic, nu are nici o competenţă clară, nici măcar nu cere bani pentru aşa-zisele sale lecţii de virtute şi înţelepciune, cum o fac sofiştii. Acest pierde-vară pe uliţele Atenei, care „nu are o operă“, pretinde cu insolenţă că doar îi ajută pe tineri să se regăsească pe ei înşişi, îi antrenează să devină mai buni, mai drepţi şi mai frumoşi. Mai mult, îi îndeamnă în mod iresponsabil să nu-şi mai asculte părinţii, ameţindu-le minţile fragede cu o aşa-zisă dorinţă de a ajunge la adevăr şi virtute. Le otrăveşte sufletul sădindu-le în el sentimentul revoltei şi neîncrederea în părinţii patriei şi în zeii străbuni, îi abate de la calea „muncii cinstite“, îndrumîndu-i către o himerică cetate a gîndului lăuntric, pe care îl denumeşte „conştiinţă“.

În loc să înveţe o meserie lucrativă oarecare, să-şi însuşească atît de folositoarea retorică pentru înfruntările verbale din agora, în loc să înveţe să-şi ascundă gîndurile sub cuvinte şi să-şi exerseze minţile şi braţele spre folosul familiilor lor şi al patriei comune de mîine, copiii noştri pierd vremea prin pieţe, amăgiţi de himericele adevăruri promise de Socrate. De aceea l-am condamnat şi nu vom ezita să o mai facem încă o dată, dacă va fi nevoie, pe acest blasfemator şi primejdios corupător, pe acest tulburător al liniştei şi stabilităţii publice. Cît despre viitorul copiilor noştri, nu ne facem nici o grijă! Îi avem alături de noi pe acuzatorii lui Socrate, pe Anytos, clarvăzătorul nostru om politic, pe sfiosul şi piosul poet Meletos şi pe Lycon, retorul, cel care ştie cum să ne lumineze minţile cu vorbe meşteşugite, pe placul nostru, la marile adunări publice. Ce contează că, dacă nu ar fi fost acuzatori ai lui Socrate, în mediocritatea lor, şi-ar fi pierdut numele în uitare totală. Cît îl priveşte pe Socrate, el nu are decît să-şi bea cupa de cucută cît o pofti! Iaşi, martie-aprilie 1975.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi