Rusia: guvernare şi crimă organizată (II)

În textul de săptămâna trecută, sugeram că pentru înţelegerea modului de funcţionare a aparatului de putere din Rusia ar fi utilă comparaţia cu un cartel al crimei organizate. Desigur, departe de a se ascunde de autoritatea legii, cartelul „este” legea: o creează, o impune prin forţă, dar, pe cât posibil, încearcă să o legitimeze în faţa supuşilor, spre a extrage mai uşor resursele necesare perpetuării sistemului. El este, în mod necesar, descentralizat teritorial, pentru că altfel nu poate fi guvernată o ţară atât de mare, şi complex din punct de vedere funcţional, pentru că oprimarea unei societăţi moderne reclamă o multitudine de activităţi distincte. Structura sa este, aşadar, una de tip federativ, cu un capo di tutti capi chemat să menţină echilibrul, dar lipsit de un control direct asupra interacţiunii brutale, la firul ierbii, dintre stat şi actorii din societate.

Şeful suprem este puternic dacă mafiile constitutive îl consideră a fi cea mai bună soluţie pentru ca ele să-şi exercite netulburat activitatea favorită: dobândirea arbitrară a resurselor, fără riscurile şi durerile de cap asociate pieţei libere şi cheltuirea lor, fără vreo presiune juridică sau morală. Din acest punct de vedere, autoritatea limitată a şefului nu se traduce neapărat prin instabilitate. Aceasta poate apărea, însă, dacă anumite acţiuni întreprinse de la vârf riscă să modifice balanţa de putere şi interese din cadrul regimului. Iar dacă se comite o greşeală majoră, cum a fost decizia de a escalada conflictul din Donbas şi de a invada militar Ucraina, în februarie anul trecut, atunci tulburările sunt inevitabile.

Dacă totul ar fi decurs conform planurilor, armata rusă şi-ar fi atârnat rapid în salon un trofeu reprezentat de victoria asupra Ucrainei. Un trofeu facil, ar fi obiectat unii, dar un trofeu. Pe fondul inevitabilei tensionări a relaţiei cu Occidentul, ponderea structurilor militare ar fi crescut semnificativ în deciziile politice de la Kremlin. Sigur că, într-un stat precum Rusia, represiunea internă ar fi continuat să fie importantă, iar Internele, FSB şi celelalte instituţii implicate ar fi fost (în fapt, sunt) pregătite de acţiune, dar în centru ar fi (re)intrat sectorul Apărării, ai cărui exponenţi aşteptau cu nerăbdare momentul repudierii oficiale a jocului de-a pacea şi destinderea.

Dar, după cum se ştie, lucrurile nu au decurs conform planurilor, ceea ce a tulburat atmosfera şi a accentuat conflictele din interiorul ierarhiei militare. În esenţă, pentru preşedintele Putin, il capo di tutti capi, asemenea conflicte nu puteau reprezenta o surpriză – şi în niciun caz una neplăcută. Asemenea competiţiei atent supravegheate între oligarhi, cea din interiorul structurii militare împiedică apariţia unui centru de putere ameninţător. Una dintre reacţiile semnificative la blocajele de pe front a venit, se ştie, sub forma detaşării unor formaţiuni cvasiprivate (cecenii lui Kadîrov) sau private (mercenarii Wagner, ai lui Prigojin). Şi unii, şi ceilalţi aveau un rol în plus faţă de cele obişnuite, operaţionale – acela de a se înfăţişa lumii, şi mai ales publicului intern, ca trupe ale lui Vladimir Putin, în măsura în care sus-numiţii condotieri îşi menţineau loialitatea faţă de el.

Il capo di tutti capi nu a fost, însă, capabil să menţină în echilibru politic un sistem de putere atât de eterogen. Rebeliunea fostului său protejat, conducătorul Wagner – nu chiar surprinzătoare, dacă avem în vedere lunga istorie a mercenariatului – a venit în momentul în care vârful ierarhiei militare l-a convins pe preşedinte să accepte „naţionalizarea” armatei private pe care, indirect, o patrona. Nu este de mirare că atât de multă lume şi-a închipuit, o vreme, că rebeliunea lui Prigojin ar avea o susţinere discretă de la Kremlin.

Astăzi, fără a şti prea multe despre detaliile evenimentelor de la sfârşitul lunii trecute, putem spune că poziţia de capo di tutti capi în Rusia contemporană a slăbit considerabil. Chiar şi faptul că a fost nevoie să se telefoneze la o pizzerie vecină şi să se solicite ajutorul lui Aleksandr Lukaşenko arată că lucrurile nu mai sunt cum au fost. În mod normal, însă, finalizarea acestei tragicomedii ar trebui să însemne că lupta pentru putere revine pe vechile coordonate: dură, dar (încă) îmblânzită întru câtva de grija de a nu pune în pericol însuşi sistemul.