Un climat nefavorabil pentru eforturile de centralizare a UE (II)

Sugeram, în textul de săptămâna trecută, că viitoarea configuraţie a instituţiilor cu rol legislativ în Uniunea Europeană (Parlamentul European şi Consiliul), precum şi cea a Consiliului European, nu pare a fi favorabilă adoptării unor reforme ambiţioase în direcţia unei centralizări a deciziei politice. Atât sondajele de opinie care estimează componenţa Parlamentului European, cât şi evoluţiile din statele-membre lasă să se întrevadă întărirea taberei – sau taberelor – mai eurosceptice.

Cu alte cuvinte, orice pas în direcţia federalistă va fi intens discutat şi, foarte important, va fi trecut prin filtrul dezbaterilor naţionale. Nu înseamnă că încercările de deblocare a procesului de integrare sunt condamnate din start. Dar, privind către sistemele politice din ţări precum Olanda, Austria, Ungaria, Slovacia, chiar Italia şi Polonia, ne putem imagina că lucrurile nu vor merge prea uşor.

Întrebarea importantă, pentru noi, este evidentă: cum ar trebui să se poziţioneze România? Până acum, din 2007 încoace, guvernele de la Bucureşti au fost foarte atente să nu facă nimic care să pericliteze obiectivul nostru numărul unu – acela ca România să depăşească statutul de membru „problematic” sau „cu drepturi restrânse”. Aşa-numitul Mecanism de Cooperare şi Verificare (MCV) în materie de justiţie, acum încheiat, precum şi chestiunea Schengen, încă actuală, au fost principalele elemente care ne afectau statutul.

Pe fond, Bucureştiul a fost preocupat de menţinerea la un nivel înalt al finanţărilor din fonduri UE, pentru a căror absorbţie aveam nevoie, mereu, de prelungiri ale termenelor-limită. Trebuie să presupunem că accesul în spaţiul Schengen ne va fi oferit înainte de (sau în paralel cu) deschiderea procesului de schimbare instituţională în UE, indiferent dacă se va merge pe ideea unei conferinţe interguvernamentale ambiţioase ori, aşa cum se sugera în discuţiile din cadrul Conferinţei privind Viitorul Europei (2020-2022), se va încerca folosirea cadrului legislativ existent. Nu ar fi raţional ca decidenţii de la Bruxelles să-şi închipuie că România, deja confruntată cu un semnificativ curent naţionalist-eurosceptic, va accepta să se aşeze la masă în lipsa unei depline satisfacţii obţinute în chestiunea Schengen.

Dar, presupunând că lucrurile vor fi rezolvate şi se va ajunge în etapa dezbaterilor de fond, care ar trebui să fie poziţia generală a ţării noastre? Dacă începem cu mult-discutata temă a extinderii majorităţii calificate în teme gestionate până acum – cel puţin în deciziile importante – în baza principiului unanimităţii, există două linii posibile. Prima ar fi una care să facă apel la principii, iar atunci răspunsul nu poate fi altul decât „nu”. Spre exemplu, întrucât discuţia se axează în mare măsură pe nevoi UE de coerenţă în materie de politică externă, dându-se mereu exemplul sancţiunilor la adresa Rusiei, guvernul de la Bucureşti ar trebui să fie la fel de interesat precum cel de la Varşovia, spre exemplu, de evitarea situaţiei în care alţii ar decide peste capul nostru.

Sigur că ne-am dori şi noi, asemenea polonezilor, o mai mare coerenţă a UE în relaţia cu Rusia. Dar este o exagerare să spui că din cauza lui Viktor Orbán sau a lui Robert Fico sau, cine ştie, a lui Geert Wilders nu se poate acţiona semnificativ în direcţia impunerii de noi sancţiuni Moscovei. Cel mai bine ar fi ca Uniunea să dezvolte prevederile referitoare la aşa-numita cooperare intensificată şi să le adapteze la situaţii de acest gen. Da, din perspectiva nevoii de afirmare a unei prezenţe globale a Uniunii, ar suna extrem de rău ca o decizie de impunere a unor sancţiuni sau ceva la fel de sonor să fie susţinute nu de UE, în ansamblu, ci de un grup de douăzeci sau douăzeci şi cinci de state-membre. Dar, oricât de mare este această problemă, şi mai serioasă este cea reprezentată de lipsa de solidaritate sau, mai bine zis, de incapacitatea UE de a „construi” solidaritate.

Cea de-a doua linie pe care ar putea să o adopte guvernul român este aceea, de acum consacrată, de a sta liniştit în formaţie, încercând să nu spună nici „da”, nici „nu”. Este, după cum ştim, varianta cea mai probabilă, dacă viitorul guvern va fi unul asemănător cu cel actual, în privinţa liniei faţă de UE. Iar dacă se va pune problema unei asumări deschise – şi convenim că, în acest scenariu, principiile şi convingerile nu joacă decât un rol marginal – autorităţile române ar trebui să testeze şi, mai apoi, să respecte opţiunile populaţiei. Va reieşi, fără îndoială, un răspuns nuanţat. Dar, în acest moment al evoluţiei noastre ca stat-membru, la cele mai multe dintre întrebările privind centralizarea deciziei comunitare, răspunsul opiniei publice româneşti pare să fie „nu”.