Dora Pavel – Bastian

– Fragment –

Era timpul. Ceasul arăta două noaptea, prima noapte din iunie. Ploua abundent, mărunt. Dacă m-aş fi luat după semnalele de-afară, ar fi trebuit să nu mă mişc din casă, dar, cum orice gest măreţ cere sacrificii pe măsură, m-am pregătit să ies. Am smuls de pe piciorul unui scaun răsturnat co­lanţii cafenii şi de pe buza unui sertar o cămaşă boţită, cu carouri. Mi-am luat sandalele de grădină. Fără ciorapi. Prevăzător, mi-am agăţat sub braţ şi un pulover. Nu m-am pieptănat, nu m-am spălat pe dinţi. Îmi simţeam gura coclită. Am pornit pe jos, fără să-mi revizuiesc ţinuta. Am ales drumul cel mai lung, s-ajung la postul de poliţie ud până la piele. Poate de data asta voi avea noroc. Știam. Aspectul neglijent poate favoriza impresia de suspect. Portarului care a răspuns soneriei abia într-un târziu, altul decât cel de cu o noapte şi de cu două nopţi în urmă, un ins supraponderal, cu pantaloni verzui, mai scurţi din cauza bretelelor petrecute direct peste maioul îngălbenit la subsuori, i-am spus că vreau să fac un denunţ. Ce denunţ, a întrebat omul căscând, un autodenunţ, am rectificat eu, aici nu-i adăpost pentru neno­rociţi ca tine, lasă gargara, vezi-ţi de treabă, du-te-n şanţu’ mă-tii din care-ai venit, m-a concediat portarul, din ce şanţ vin nici nu gândiţi şi pentru ce-am făcut nu m-aţi ierta, i-am spus voit politicos, iar mâine va fi prea târziu, atât vă zic, nu veţi fi iertat nici dumneavoastră, când va afla tot oraşul că nu m-aţi ascultat. Tremuram, colanţii mi se lipeau ca frunzele ude de picioare, apa din păr îmi înceţoşa ochii, pe care mi-i ştergeam cu dosul mânecii neîncheiate, ce cretin am fost, ce cretin şi neinspirat, să vin prost îmbrăcat, să nu fiu luat nici azi în sea­mă, m-a săgetat o slăbiciune în genunchi şi, de epuizare, m-am proptit de canatul uşii, în timp ce paznicul m-a prins de cot, mi l-a presat, obligându-mă să m-aşez chiar acolo, pe ultima treaptă, încă nelinsă de ploaie. Îhî, aş­teap­tă, mi-a zis omul, privindu-mă mai atent şi retrăgându-se lent, cu spatele, ţinându-mă sub ochi. Măcar ăsta promitea să m-asculte. Am iscodit pe după el în încăpere. În afară de portar, nimic nu era schimbat aici. Aceeaşi masă pătată şi şubredă, aceeaşi scrumieră plină, acelaşi telefon unsuros, cu amprente. Omul s-a întors şi mi-a închis uşa-n nas. A vorbit cuiva la telefon pe un ton agitat, bine, bine, zicea, bine, să trăiţi. A revenit lângă mine. M-a smucit de braţ, m-a condus pe un coridor lung până la o uşă compartimentată cu multe geamuri subţiri, şi imaginea acestui coridor, dar mai ales imaginea acestei uşi m-au relaxat şi m-au încurajat, poate azi îmi va ieşi, voi fi în sfârşit crezut, uşile cu acest tip de ferestruici, cum e şi uşa mea de-acasă, sunt preferatele mele, vederea lor îmi face bine. Încăperea în care am fost împins şi lăsat singur, în picioare, lângă perete, era la fel de goală precum cuşca în care intrasem de-afară. Doar două scaune, de-o parte şi de alta a mesei, exact cum le vezi prin filme, şi brusc am avut sentimentul că joc şi eu un rol, poate chiar îl jucam, nu mai ştiam sigur, acelaşi pe care am încercat să-l joc şi cu o noapte în urmă, şi cu două, când am bătut la aceeaşi poartă a secţiei de poliţie, însă fără succes, pentru că toate rolurile pe care le maimuţărim în viaţă sunt fără succes, cum obiş­nuia să spună Bastian. Mi s-a fă­cut dintr-odată frică, de parcă abia atunci mi-am dat seama la ce urma să mă expun, eu nu jucam totuşi în nici un film, deşi îmi regizasem eu însumi un rol pe care mă-nverşunam să-l onorez până la capăt. Oricât de labilă a fost mereu relaţia mea cu părintele meu, chirurgul Leon Carp, autorul omorului din culpă, din acea zi nefastă pentru el, ca şi pentru noi, cei ai casei, n-aş putea să-i divulg vina câtă vreme el ni se confesase cu toată încrederea numai nouă, fiilor lui, iar autorităţile statului nu i-o reperaseră încă. În acelaşi timp, fiind un cetăţean onest, aveam şi obligaţia să sprijin aceste autorităţi. Și cum puteam s-o fac, dacă nu luând asupra mea toată povestea asta?
O durere ascuţită mi s-a pus în coşul pieptului, era limpede că intrasem într-un loc special, cu care nu te poţi juca, fiindcă te îndeamnă la un mod mult mai responsabil de a-ţi privi faptele, şi da, eu n-aveam ce-mi reproşa, eu aveam această responsabilitate. Pentru că sunt vinovat, am şoptit pentru mine, încercând să intru cu totul în raţionamentul părintelui meu, care i se confesase lui Bastian şi, indirect, mie, fără să se gândească la răul pe care ni-l face încărcându-ne cu acest adevăr, cu vinovăţia lui, adică. Sunt vinovat şi, dacă sunt vinovat, dacă mai am şansa asta, va trebui să şi conving, şi asta cât de repede, acum, imediat, până nu-mi ia altul lo­cul. Dar… dacă nu… dacă nu pot fi eu vinovatul? Am simţit fizic spaima frisonându-mi ţeasta şi transformându-mi întrebarea în gândul cel mai înnebunitor pe care l-am avut vreodată, cu care ştiam că nu voi mai putea continua, pe care nu-l voi mai putea duce, dar dacă n-a fost el, dacă n-am fost eu?

CARTEA

Din clipa în care unui tânăr avocat de succes i se confesează, sub rugămintea tăinuirii, un client vinovat de un accident de maşină, destinul său se va schimba radical. Cu o structură şi aşa depresiv-melancolică, nemulţumit de „prestaţia“ palidă a existenţei sale vulnerabile de până acum, juristul de douăzeci şi cinci de ani îşi va asuma acea faptă străină, care-l va ajuta să-şi clameze ferm propria filosofie de viaţă: „Sentimentul cel mai glorificat de omenire ‒– spune el –‒ e pe nedrept glorificat! Iubirea păleşte în faţa frisonului pe care ţi-l dă vinovăţia! Chiar şi-atunci când vinovăţia nu e a ta“. Pentru că, dincolo de vinovăţia de împrumut, din prezent, discursul protagonistului ne va revela o alta, profundă, lucidă, reală, care-l bântuie încă de la naştere. Obsesiv, răvăşitor, acest nou roman analitic şi de suspans al Dorei Pavel continuă să te urmărească mult timp după închiderea paginilor sale.

AUTOAREA

Dora Pavel este licenţiată în Litere şi a lucrat în învăţământ, în cercetare şi ca jurnalist radio.
A publicat patru volume de versuri şi două de povestiri, precum şi trei cărţi de convorbiri cu scriitori români. Odată cu apariţia primului său roman, Agata murind (2003; ediţia a II-a, Polirom, 2004; ediţia a III-a revăzută, Polirom, 2014; tradus şi publicat la Editura Crealite din Madrid), roman distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, autoarea abandonează definitiv poezia şi proza scurtă, dedicându-se în exclusivitate romanului de ficţiune. A publicat, tot la Polirom, alte trei romane de succes, Captivul (2006; ediţia a II-a, 2017), Pudră (2010) şi Do Not Cross (2013; apărut în versiune spaniolă la Editura Dos Bigotes din Madrid, în 2018). A mai colaborat la elaborarea a două lucrări de referinţă: prima ediţie cu litere latine a Bibliei de la Blaj a lui Samuil Micu (1795), tipărită la Vatican în 2000, premiată de Academia Română, şi antologia Școala Ardeleană, vol. I-IV (apărută în 2018 în cunoscuta colecţie „Opere fundamentale“), distinsă cu Premiul „Perpessicius“ al Muzeului Naţional al Literaturii Române. Dora Pavel revine acum la Polirom cu un nou roman, Bastian, cu acelaşi imaginar de tip gotic în reliefarea laturilor abisale, fragile ale psihicului uman.