Fotbalul şi revoluţia permanentă

Subsemnatul este unul dintre redactorii şi editorii căruia îi place să ţină legătura cu cititorii săi pe ediţia online a ziarului. Am precizat, “cu cititorii”, nu neapărat “suporterii” pentru că printre cei care postează sunt destui care nu înghit fotbalul, sau poate îl înghit, dar s-au săturat ca moara fotbalistică ieşeană să macine în gol. Am precizat “fotbalul” fiindcă, volens-nolens, cea mai “aglomerată” porţiune din secţiunea sport este cea dedicată fotbalului local. Cei mai mulţi sunt suporteri ai echipei de fotbal, care sunt la fel ca toţi suporterii de pe planetă: nevricoşi şi schimbăcioşi, lipsindu-le – spre lauda lor – latura aceea violentă care provoacă atâtea necazuri cluburilor, chiar şi echipelor naţionale.

Suporterii se schimbă ca apa mării: dacă un jucător al echipei favorite joacă 3-4 meciuri proaste este înjurat şi huiduit prin toate cotloanele informatice, până ajunge varză murată înaintea meciului următor. Iar dacă antrenorul îl menţine şi individul dă gol sau o pasă decisivă, totul se şterge cu buretele şi proscrisul de ieri devine eroul de astăzi înainte de a se recrea în proscrisul de mâine. Nu mai vorbim de antrenori. Tehnicienii sunt întotdeauna ţapii ispăşitori ai echipei, dacă nu ţinem cont de arbitrii care nu fac parte din bucătăria clubului. Nu este un caz special al Iaşului, se întâmplă peste tot. Clubul nu e în stare să asigure salariile fotbaliştilor, vinovat e antrenorul, paratrăznet înşurubat în vestiar în faţa jucătorilor. Trag câte unii la măsea sau îşi pierd nopţile la păcănele, vinovat e antrenorul. Terenul (rile) arată ca naiba şi jucătorii îşi rup oasele, antrenorul e de vină. Suporterii te huiduie la a treia pasă greşită, antrenorul e de vină. Fanii care îşi fac cunoscute propriile idei în privinţa formaţiei, sau a tacticii de joc, confirmă sintagma revolută că orice român s-a născut antrenor de fotbal (ca şi poet, politician, jurist şi tot ce vreţi). Nimeni nu-l întreabă pe anonimul “Mourinho” de peluză, cum ar reacţiona dacă favoritul are o bronşită, sau îl doare un picior, sau trece printr-o pasă neagră. Sau a băut o bere în plus şi i-a răspuns nepoliticos. În primul rând rezultatul contează, nu disciplina, fotbalistul poate să-l scuipe şi între ochi. Acestea sunt chestii pe care antrenorii virtuali nu le ştiu, ci doar cei care stau cu ei la pregătiri, îi ascultă la vestiar, le simt respiraţiile, le miros transpiraţiile.

Echipa Iaşului (incluzând şi defuncta Politehnica) n-a avut niciodată parte de mari antrenori. Pentru Ionuţ Popa, proclamat “Rege” de suporterii Iaşului, performanţele optime sunt câteva promovări şi salvările eroice de la retrogradare, an de an. Înjurat şi el de suporteri în momentele critice şi-a datorat longevitatea modului savuros prin care şi-a apropiat vestiarul. Poate că, în unele momente, ar fi fost mai eficient un antrenor mai dur, numai că jucătorii noştri erau prea obişnuiţi cu pălmuţele pe creştet primite de la “nea Popică”. Nicolo Napoli a reuşit în prima fază să dinamizeze vestiarul şi, printr-o tactică italiană, cu apărare decisă, pase la mijlocul terenului şi lansări spre vârfuri, a izbutit un start de campanie soldat cu o calificare istorică a Iaşului în “Europa League”, dar acest succes – în premieră pentru cariera sa – s-a reflectat în comportament, atitudinea electrizantă din vestiar, transformându-se într-una de superioritate miştocărească  care a iritat fotbaliştii. Simpaticul Cristiano Bergodi a stat jumătate de sezon, reuşind o dificilă salvare de la retrogradare, ceea ce nu i-a mers lui Petre Grigoraş, pe care situaţia Politehnicii în pragul falimentului l-a îmbolnăvit de inimă. Despre prăfuiţii Ţiti Dumitriu şi Sorin Cârţu, sau sastisitul Marius Lăcătuş, n-are sens să mai discutăm.

Acum, a venit Eugen Neagoe. Nu e marele antrenor pe care îl aşteaptă ieşenii, dar Iaşul nici nu-şi poate permite un antrenor ca Mulţescu sau Rednic, din moment ce nici fotbaliştii nu sunt plătiţi la timp. Crescut în umbra unui tehnician de valoare (Victor Piţurcă), Neagoe a avut parte, succesiv, în cele 14 etape în care antrenat, de “jos Neagoe”, “sus Neagoe”, şi iar “jos Neagoe”. Mai mult, există suporteri care pur şi simplu cer resetarea întregii activităţi fotbalistice  de la club. Un fel de “revoluţie permanentă” după cum spunea străvechiul revoluţionar sovietic Leon Troţki. Dacă ar fi vorba de o resetare de la vârf, începând cu preşedintele şi terminând cu infrastructura, ar fi de felicitat, fiindcă organizarea clubului este uzată moral. Însă formarea unei echipe necesită un timp mai îndelungat, cu acelaşi antrenor, cum a fost chiar cu Napoli, nemaivorbind de Ionuţ Popa. Nimeni nu-şi face o casă, schimbând firma de construcţie de la temelie la pereţi şi de la pereţi la acoperiş. La fel, nu se poate edifica un proiect pe câteva etape de campionat. Revoluţia permanentă originală şi-a dat duhul în perioada copilăriei. Are vreo sens s-o scoatem de la naftalină, în domeniul fotbalului ieşean?