Mizati pe Coreea de Nord?

Cine va fi campioana, ce jucator va fi golgeter, care va fi eroul Cupei Mondiale care deja a inceput si ce fotbalisti vor exploda pe tarimurile Veldului sud-african sint intrebari banale pentru inceput, cu zeci de raspunsuri posibile. Dar care va fi surpriza Cupei Mondiale de fotbal, stiut fiind ca nu exista editie fara surprize? Cele mai multe prognoze anticipeaza o explozie a Africii, dar surpriza ar putea fi tocmai lipsa de explozie a fotbalistilor de abanos. Este adevarat ca asistam la primul Mondial desfasurat pe continentul negru, dar – cu exceptia gazdelor – africanii nu sint invatati sa considere partea sudica a continentului drept un teren propriu. Ani de-a rindul, Johannesburg, Cape Town si, mai ales, Pretoria au insemnat locuri blestemate pentru restul africanilor, datorita acelui apartheid de neinteles chiar si pentru lumea civilizata. Sigur ca acum, dupa aproape doua decenii, majoritatea de culoare a Republicii Sud-Africane are cel mai greu cuvint in treburile tarii, insa obisnuinta este o a doua natura si capata accente ereditare dupa atita vreme. Un alt motiv de circumspectie vizavi de africani este acela ca tara gazda, chiar si ajutata, cum se intimpla mai intotdeauna, are o nationala mai mult decit modesta, care nu poate spera la mai mult decit trecerea grupelor, Algeria si Nigeria nu mai sint fortele de altadata, Camerun inseamna Eto’o si cam atit, iar Coasta de Fildes si Ghana au grupe infernale, in care au toate nesansele sa-si macine fortele. In fine, standardul unei performante africane este destul de ridicat: Camerun (in 1990) si Senegal (in 2002) au atins sferturile de finala, astfel incit  o "minune neagra" poate fi sinonima doar cu o calificare in semifinale. Ceea ce nu este deloc imposibil, daca ghanezii sau ivorienii trec de grupe.

Cele mai mari surprize din istoria Cupei Mondiale nu sint finalele din 1950 si 1954, chiar daca infringerea Braziliei pe "Maracana" in fata Uruguay-ului sau victoria Germaniei in fata Ungariei maxime (scor 3-2, dupa ce in grupe ungurii cistigasera cu 8-3!!!) au siderat o lume intreaga. Finalele sint, totusi, finale, si o echipa care ajunge acolo inseamna ca poate cistiga si titlul, chiar daca lupta in fata unui stadion arhiplin si ostil sau in fata unei echipe neinvinse de sase ani.

Istoria consemneaza in virful ierarhiei senzationalul succes al SUA in fata Angliei din 1950, pentru ca atunci orgoliul inventatorilor fotbalului a cedat ratiunii si Albionul s-a aliniat pentru prima oara in rindul natiunilor fotbalistice ale lumii. Fireste ca englezii au intrat cu statutul de superfavoriti, dar au pierdut in fata unei echipe pestrite de amatori, intr-o tara in care nu se stia prea bine ce inseamna soccer-ul. Faptul ca yankeii au cedat fara drept de apel celelalte doua meciuri accentueaza cea mai mare surpriza din istoria Cupei Mondiale.

Intre timp, americanii au mai rasarit in fotbal, insa autoarea celei de-a doua echipe in topul mondial al surprizelor este prezenta din nou pe marea scena. Este vorba de Republica Populara Democrata Coreeana, sau, mai pe scurt, Coreea de Nord, cea care s-a calificat in sferturile editiei 1966, acoperind Italia de rusine. De fapt, echipa compusa in intregime din jucatorii unui singur club (un fel de selectionata militara) a umilit mai intii Anglia intr-un alt mod, FIFA obligind guvernul britanic sa accepte filfiitul drapelului Coreei de Nord (stat nerecunoscut de Regatul Unit) sub nasul Reginei. Coreenii, complet anonimi, au cedat in fata "marelui frate" din Nord, URSS, cu 0-3 (ca nu se putea altfel), au reusit sa smulga o remiza de la Chile si apoi au dat marea lovitura in fata Italiei, o echipa incapabila sa iasa din tiparele "betonului" inventat la Milano de Helenio Herrera si raspindit ca ciuma in intreaga cizma italica. Discipolii lui Kim Ir Sen de la Phenian au manifestat ambitie si putere de lupta, inoculata in zeci si sute de sedinte de partid, dar gurile rele au sugerat ca asiaticii au schimbat pe nesimtite echipa la pauza, profitind de asemanarea dintre jucatori. In sfertul de finala cu Portugalia, scorul ajunsese la 3-0 pentru echipa coreeana, dar pina la urma dezastrul a fost inlaturat aproape de unul singur de Eusebio si Portugalia a cistigat cu 5-3. S-a vorbit atunci de naivitatea asiaticilor, care au continuat sa atace furibund si la 3-0, in loc sa conserve rezultatul. Explicatia rasturnarii de scor poate fi mai simpla: fotbalistii coreeni au fost setati doar pe navala neintrerupta, pentru zdrobirea dusmanului imperialist, si nu stiau sau nu aveau voie sa se apere.

Lucrurile nu s-au schimbat nici in 2010. Coreea de Nord vine tot cu o echipa complet necunoscuta, iar regimul comunist a ramas acelasi, doar Kim parintele a fost schimbat cu Kim fiul. Coreenii din Nord nu dau declaratii, la antrenamentele lor nu intra nici pasarea si singurul verdict posibil va fi dat in intilnirile cu Brazilia, Coasta de Fildes si Portugalia. O grupa din care este greu de crezut ca vor scoate vreun punct. Si totusi, coreenii de astazi nu pot uita soarta predecesorilor lor din 1966, trimisi la munca de jos in fabrici si uzine dupa acel meci cu Portugalia. Fotbalistii isi stiu prea bine conditia de privilegiati in lagar, dar mai stiu ca roata se poate intoarce. Iar disperarea unora, combinata cu oboseala si superficialitatea altora, poate produce minuni. Mizeaza cineva pe Coreea de Nord?