Ce spui de diiinsaaa!

A existat cindva – intr-un Iasi apasator prin dura supraveghere – o rezervatie nobila, in stare a intretine ceva dintr-un inefabil ce disparea de la o zi la alta.

Si nu era usor.

Pentru ca, intii, se impunea o selectie stricta a aleselor personaje ce evoluau atunci pe trotuare sau la mesele de birt, apoi, si mai dificil, o combustie ascunsa, in stare a se confrunta, subteran, cu uriciunea agresiva a regimului.

Calitati doar la indemina acestor alesi.

Generatiile ulterioare au abandonat formula, neintelegind, in fond, la ce buna. Boema ce daduse marca unui oras de rasa era de-acum o abstractiune. Altceva, ce?, luindu-i locul. Nevazindu-i rostul – de o vetustete pe care n-o prizau -, noile personaje ale scrisului, muzicii, picturii si-au orientat vocatiile spre solutiile imediate, ale concretului si eficientei. Chit ca, in mare, cei dinainte – boemii – isi rezolvasera mult mai simplu nevoile zilnice: livrindu-se, fara complicate ecuatii manageriale, obisnuitilor degustatori de frumos. In fond, era mult mai la indemina sa-si ofere acestora nu stiu ce placut peisaj de pe cele sapte coline, decit complicata persuadare, acum, a recentului inavutit, cu nu stiu ce sofisticat aranjament.

Semintia a disparut.

Neducindu-i dorul decit doar nevindecatii intirziati in nostalgii. Printre care ma prenumar.

Despre citeva siluete de-aici am mai scris. Daca revin asupra lor este pentru ca doresc sa personific mai pregnant un rastimp atit de apasator, dar si atit de incitant in a fi provocat. Iar siluetele asta au si facut.

Margarit iesea, proaspat, de sub pulpana lui Calinescu, de unde, poate, si limba lui ascutita. Atit de inconfundabila la masa de birt. Amenintat cu militia de unul din comeseni, pentru ca ascutitul ii minimalizase pictura angajata, Margarit avu replica-i casanta: – Ma, tu vrei sa ma convingi cu militia ca ai talent?! Cind l-am cunoscut, adasta ore intregi la masa restaurantului, consumind doar cafea. Cum publicasem in ziar un text despre lista de preparate a locantei, una ilizibila, comparind-o cu hieroglifele egiptene descifrate de Champollion, rafinatul bautor (doar) de cafea ma invita la masa si ma gratula. S-a stins cu un cancer al limbii.

Veteranul Lesnea, fost… caramidar si zetar, crescut sub fratii Teodoreanu, rostea, ca devenit poet de rasa, frumuseti de genul: "S-aduna departarea sa privegheze-n plopi". Improviza, spontan, intre doua optite, epigrame galante. Propriu-mi prim volum de proza "Arlechin in iarba" era marcat, si el, cu un catren: "Incepe publicul sa fiarba/ Ca pictorul care scinteie/ A pus un Arlechin in iarba/ In loc sa culce o femeie". De trecea o trapasa pe linga noi, eu salutind-o, intreba: Da’ cini-i? Ii spuneam. La care, poetul: Buuunaaa.

Briantul comparatist Cuciureanu, de prelunga degustatie, spaima agapelor securist simandicoase de la Casa Universitarilor, ii ingaduia – cu amicala familiaritate – fostului sau student sa ia loc la masa lui, lasindu-se provocat in picante paradigme neolatine. Dar si amuzat casant – el, doar bautorul – vazindu-ma consumind meniul comandat: – Maninca! Maninca!

Nicolau, prim-solistul Operei, flanind – cu nelipsita-i palarie ou de rata si cu lucioasa borseta maro – pe Lapusneanu, isi insotea admiratia pentru cite o pempanta cu trilul operetistic: – Ce spui de diiinsaaa!

Pictorul Popa, fost student al faimosului Lhote, in pauzele picantelor sale rememorari cu santanuri pariziene, ma intreba candid – in plin realism socialism: – Ce se mai picteaza, draga?!

Bizar pina la limita internarii, fantasmagoricul grafician Arustei fusese umflat de militieni in timp ce scormonea cu tocul in chiar preajma pistei aeroportului: recunoscu, frans, ca voise sa instaleze acolo… o racheta balistica intercontinentala.

Speriat de propaganda, aerianul Craiu picta, minutios descriptiv, Leningradul. El, care o viata nu iesise din Iasi.

Mult delicatul Florin Mihai Petrescu isi parfuma abundent reverele inainte de-a intra in casa; asta pentru a o pacali pe iubita dar si vigilenta lui sora. S-a si sfirsit, intr-o noapte, incurcind flaconul de whisky cu cel de colonie.

Lucica (Ulcica) Dumbrava, stilp la Iasul literar dar si la Continental, lacrima cind te intreba ce mai faci.

Doua inevitabile mici liste: una, cu fratii intru frumos, Florea, Neagoe, Matyus, Ganju, cealalta, cu fratii intru libatie, Zaim, Vasilache, Hincu. Doar liste de pomenire.

Patetic alineat final: Ursachi, Andoni. Ruperea triunghiului prin optiunea lor – neasteptata – de a pleca definitiv. Fara ei doi, viata nu mai are pigment. E alb-negru

Ei, si ce-i cu asta? ar zice dragalasul ultimei performance de la Baia Turceasca.

Chiar ce-i?