Inerenta suta de ani

Inainte de toate (si abrupt, dupa cum se vede), un citat de gravat pe fiece neuron de basarabean (si nu numai, de cecitate & nesimtire in sensul despre care indata o sa fac vorbire zacind, cica, si anumiti oficiali europeni): „A promova sub orice forma o limba moldoveneasca deosebita de limba romana este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greseala naiva, ori o frauda stiintifica; din punct de vedere istoric si practic, e o absurditate si o utopie; si din punct de vedere politic e o anulare a identitatii etnice si culturale a unui popor si, deci, un act de genocid etnico-cultural". Este concluzia care incheie un articol de Eugeniu Coseriu („Identitatea limbii si a poporului nostru"), publicat (reprodus, mai curind, daca intuitia nu ma da de sminteala) in Limba romana, nr. 10 / 2002. Ar merita reluat integral: e destul de succint, dar, mai ales, dezarmant de limpede si atit de transant, incit nu-mi amintesc sa mai fi citit ceva la fel de imparabil ca logica si categoric ca ton. Prin anii ’90 s-au cheltuit tone de cerneala si s-a irosit bunatate de hirtie pentru a ne demonstra (noua insine, ca sa accentuez tautologic, fiindca pe rusi, de exemplu, cum i-a durut in cot de adevarata denumire a limbii noastre, asa li se oftica si la ora actuala) o evidenta la discretia oricarei minti rezonabile: ca vorbim romaneste si ca aparent bine intentionatul glotonim („limba moldoveneasca") e o cacealma la scara istorica, politica si, cum zice in acelasi articol Eugeniu Coseriu, un act de genocid etnico-cultural. Cred ca le-am citit pe toate acele articole: pe atunci eram ahtiat dupa un argument zdrobitor, care sa faca praf si dintr-un foc esafodajul preopinentilor (ai naibii de multi, venind de peste tot, inclusiv, oricit ar parea azi de necrezut, din zone culturale, si cu ce aplomb, daca ati sti!) cum ca, nu, limba e moldoveneasca, bla, bla, bla. Nu-mi amintesc totusi sa fi cistigat vreo confruntare din astea: absurde ca obiect si halucinante prin energiile convocate. Daca risipa de forte din acele vremuri ar fi putut fi stocata cumva, topeam, negresit, vreun ghetar! Adica era un fel de fanatizare in tabara contestatarilor, care facea inutil (si usor ridicol, de altfel) orice demers lamuritor. Ar fi bine sa se ia perioada respectiva intr-un colimator sociologic: e de groaza cita ingenuitate (intru iluminare si persuadare) am avut intr-o parte si cita opacitate, cit spirit complet refractar, in alta.

Ei, bine, sa fi avut, atunci, la indemina implacabila demonstratie a marelui lingvist, am fi crutat retoricele suliti si, cine stie, poate ca elanul nostru polemic ar fi fructificat in alta parte, cu mai mult folos. Dar bag seama ca am folosit si eu determinativul: „marele". Saptamina trecuta, cu ocazia implinirii a 90 de ani de la nasterea savantului, a fost supralicitat, mai cu seama, gratie unui Colocviu international dedicat memoriei sale (si care a fost organizat prin cooperarea Institutului de Filologie Romana, Filiala Iasi, a Facultatii de Litere a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza" din Iasi si a Universitatii de Stat „Alecu Russo" din Balti – cel in cauza fiind nascut la Mihaileni, fostul judet Balti). Nu-mi luati in nume de rau verbul „a supralicita", cu tenta parca minimalizatoare aici. S-a intimplat sa asist la o parte a lucrarilor si sa inteleg ca atita lume scolita din greu (si e vorba de lingvisti din Franta, Germania, Austria, Ucraina, Georgia si, bineinteles, Republica Moldova) nu poate, nici macar printr-o fantasmagorica conjuratie, sa exagereze un merit, consimtind sa glorifice aiurea. Si totusi nu mi-am putut reprima o impresie de, cum sa spun?, demers in gol, de pledoarie in lipsa obiectului, de fumigatie verbala intr-o gura de vid. Vorbim despre Eugeniu Coseriu ca despre un lingvist de talie mondiala, „creatorul celei mai complete si mai convingatoare doctrine lingvistice a modernitatii". Indiscutabil. Cine insa vrea sa mearga, macar pentru conformitate, la opera sa, constata ca este intruvabila, pentru ca prea putini o pot accesa in germana, engleza, italiana, adica in limbile in care a fost conceputa (ca sa nu mai spun de lucrarile ramase in manuscris). Nefiind inca disponibil intr-o traducere romaneasca, si integral, cum merita, Eugeniu Coseriu e deocamdata un fel de nume sibilinic: evocam o contributie despre care cei mai multi nu stiu decit dupa ureche. Cum naiba, te intrebi fara sa vrei, niponii (tocmai ei!) l-au tradus in 30 de volume, iar noi, cu doua academii umflate de merite, nu putem pune la cale o integrala Coseriu in limba romana? Sau, ca si in cazul lui Eminescu, trebuie sa treaca inerenta suta de ani?