Mica spovedanie de Paste

OK, am fost o tira cinic, dar parca nici n-as fi de acord ca Pastele poate sa insemne – cum spunea prietenul meu – statul in familie, o masa ritualica, dusul la biserica impreuna, grija de a fi mai buni in perioada Invierii si alte alea. Sincer, nu cred ca sintem mai curati la suflet stind acasa in familie, plimbind o luminare aprinsa de la biserica si pina acasa, apoi halind impreuna (nu conteaza cit de ritualica e masa). Relatia asta cu Dumnezeu, cu Iisus trebuie sa insemne ceva mai mult.

In copilarie stiam despre Dumnezeu doar ca are doua tipuri de slujitori: cei cu palarii mari, mexicane (asa-mi pareau mie aurele sfintilor de pe peretii bisericii) si cei cu aripi crescute direct dupa cap (care populau si ei peretii bisericii). Cind mi-am tras antena pentru frecventa de religie, am indreptat-o aiurea, spre niciunde pe cer, cu rabdarea si naivitatea celor care asteapta sa auda intr-o buna zi voci de pe o planeta indepartata. Mai tirziu, cind mi-am pierdut rabdarea, mi-am indreptat antena catre lumea din jur si mi s-a intimplat ca pe monitor sa-mi apara, in treacat, cu purici, un bruiaj subtil – cum ar fi umbra lui Dumnezeu intinsa linga un zdrentaros de pe strada, care musca din covrig ca dintr-o aura cazuta, din greseala, unui sfint.

Bruiajul, interferentele au continuat sa se inmulteasca, sa se diversifice, sa se nuanteze, incit uneori nu mai prind nimic clar din realitate, iar raporturile se inverseaza. Urmind parabola stupida a antenei, pentru a-l vedea pe Iisus trebuie sa-mi trag cablu. Cu antena, nemijlocit de nimic, am doar vagi vibratii interioare legate de Dumnezeu.

Abia cind mai treci prin viata, dupa ce mai iei citeva suturi, mai faci citeva compromisuri, mai esti tradat sau tradezi pe cineva – pe scurt, dupa ce iti faci o idee despre pacat -, incepi sa intelegi ce greu e sa fii om. Dar sa fii om si Dumnezeu in acelasi timp, sa mori pentru a invia, sa-i mintui pe cei care te-au rastignit sint lucruri pe care ma tem ca numai bunul Dumnezeu si Iisus le pricep cu adevarat.

In fine, recitind rindurile de mai sus, s-ar putea ca tot ce-am scris sa nu fie decit un fel de scuza jenanta ca plec de Paste la munte, dar, in egala masura, si ca-s destul de nedumerit in privinta Invierii si a semnificatiilor sale. Problema e: sa fiu eu singurul care-i asa?