Cum a aterizat Elon Musk printre oalele cu chişleag de la Plugari, Iaşi. Mărturia plină de umor a unui profesor universitar

În copilărie, visam neîncetat, de multe ori, chiar cu ochii deschişi. De pildă, pe timpul verii, reprezentările mele onirice, diurne şi nocturne, aveau ca obiect strugurii neobişnuit de aromaţi din via lui moş Mitruţă sau roadele smochinului aflat sub geamul căsuţei în care trăia doamna Tania. Din păcate, între dorinţele mele arzătoare şi realitate se înălţa un gard de glădiţă (sau gladis, după cum îi spuneam noi), plin cu spini cinici, lipsiţi de omenie, impenetrabil ca zidurile Alcatrazului. Peste drum, trona de-o veşnicie zarzărul uriaş al mătuşii Iftinceasa, întotdeauna încărcat de fructe, falnic, aidoma pomului vieţii. Privindu-l cu jind prin spărturile gardului, începeam să înţeleg de ce Eva n-a făcut faţă vicleniei şarpelui, iar Adam, avansurilor irezistibile ale consoartei predestinate. Însă de când văzusem, în borcan, dantura lui moş Iftinca, trăiam cu senzaţia că acesta îşi punea dinţii la loc doar noaptea, ca să-i înfulece pe plozii cu gânduri necurate, cărora le-ar fi trecut în cap să-i calce grădina, pe furiş, la adăpostul întunericului.

Aşa că stăteam toată ziua în praful hudiţii, cu gura căscată şi cu ochii holbaţi la copac sau pierduţi în zare, sperând să se întâmple o minune şi băbuţa să apară cu câteva zarzăre molcuţe şi injectate cu nectar divin, culese din iarba proaspăt spălată de roua dimineţii şi aşezate cu grijă în pestelcă. De multe ori, adormeam visând mere văratice, caise uşor chifligite, parfumul de Ottonel sau al Muscatului de Hamburg, aroma cireşelor de mai sau a bardacelor rozalii şi zemoase. Gurmand din născare, după Sfântul Andrei, pe când primii fulgi anunţau mult aşteptatul Crăciun, începeam să visez abur de colac pârpâlit la căldura jarului din cuptor şi zeama perelor culese târziu, puse la copt în ţuhalii cu grâu. De Anul Nou, când mergeam cu uratul şi treceam pe lângă casa lui Dan a' lu' Borza, aveam halucinaţii vizuale cu cireşele în schimbul cărora, prin iunie-iulie, îi dădeam dealerului nostru de plăceri nevinovate un pachet de ţigări Carpaţi, Mărăşeşti sau Naţionale.

Pe la sfârşitul iernii, când borcanele cu dulceaţă ascunse de maică-mea (pentru a evita epuizarea instantanee a stocurilor) erau istorie, mă cotropeau ,în amintirea toamnei, halucinaţiile olfactive, cu mireasmă de magiun abia răcit în ceaun şi întins pe turta călduţă. În mod paradoxal, pe măsura trecerii timpului, visul îşi pierdea treptat şi ireversibil din ingenuitate. Nu mai avea ca obiect poama, corcoduşele, seminţele crude sau prăjite de bostan sau de răsărită, adică, nu mai avea caracter vegetal, ci unul mai… carnivor. Natura lui diurnă, cu ochii deschişi, prin crăpăturile gardului, dispăruse în favoarea celei eminamente nocturne. Sosise adolescenţa şi, în mod cu totul de neînţeles la acea vreme, nu mai visam la roadele pomului oprit din grădina Iftincesei, la mere sau pere mălăieţe, ci la Eva însăşi. Făcusem o pasiune cam stranie pentru proteină nevegetală, ca să spun aşa, deşi nu reuşeam să-mi dau seama dacă sursa ei ar trebui să fie carnea, de orice tip, cu singura condiţie a prospeţimii, sau lactatele, spre exemplu, urda. Dar să nu intrăm în amănunte uşor stânjenitoare… În orice caz, începeam să-mi pierd ceea ce Piaget numeşte capacitatea de a stabili cauzalităţi magice, sursa vieţii minunate a copiilor. Copilul este o fiinţă fericită, deoarece poate visa oricând şi orice: jucării şi fructe, colaci şi bomboane, must şi miere de albine. Puterea lui particulară de a se lăsa în voia imaginaţiei cu ochii deschişi, de a recurge la soluţii magice pentru a construi şi reconstrui neîncetat lumea, redesenând realitatea, uneori, complet împotriva firii lucrurilor, îi permite să ducă o viaţă de basm. De aceea, fetiţele se cred prinţese, iar băieţii, nişte feţi-frumoşi care înving căpcăunii şi exorcizează lumea roasă de rele ori păcate. Evident, totul se întâmplă prin nişte puteri magice deţinute deja sau pe cale să fie deţinute. Atunci când eşti ţânc, o forţă magică, nu cea obiectivă a fizicii şi biologiei, umple cu daruri dulci cireşul babei Chertoaia.

Din păcate, eu mă maturizam şi, fără să vreau, deveneam tot mai realist, mai pragmatic, începând să am vise şi visuri legate de statutul profesional, case, maşini, conturi, vacanţe exotice, adică, toate acele lucruri care, deşi perfect legitime, ucid pe nesimţite şi în ultimă instanţă urmele copilăriei şi alecandorii din noi. Însă, de la o vreme, după ce am trecut în a doua parte a vieţii, visez lucruri de-a dreptul ciudate. În mod bizar, mă imaginez zburdând pe Lună, ca un fulg, sau plimbându-mă cât se poate de relaxat şi fericit pe Uranus. (Dacă aş spune că mă închipui pe Venus, botezată astfel după numele roman al Afroditei, aţi crede că am apucături onirice freudiene, deci, psihanalizabile!) Pe de altă parte, în coşmaruri, mi se arată că merg gâfâind pe Saturn sau Neptun, că stau nemişcat şi aproape sufocat pe Jupiter. Din motive cu totul necunoscute şi pe măsură ce îmbătrânesc, am ajuns să visez nu poamă coaptă şi gutui gălbuie, ci imponderabilitate. De vreo câţiva ani, hainele îmi şoptesc oarecum ruşinate că am o problemă cu greutatea, deşi eu continui să cred că am de-a face cu una legată de volum. Să nu confundăm kilogramele cu metrul (cub), mă îmbărbătez în taină! Măcar atât am învăţat la orele de fizică, evitând corijenţa la limită, trimestru de trimestru, spre disperarea doamnei profesoare Zet! Încercând să caut o explicaţie, am ajuns la concluzia că, pe măsura trecerii timpului, greutatea noastră rămâne constantă, însă începe să ne scadă densitatea: ne lăţim sau creştem pe orizontală, carevasăzică, devenim mai pufoşi şi nu mai încăpem în propria piele, după ce, din păcate, nu mai încăpem nici în propriul sine. La fel ca maioneza, care, bătută mult timp, îşi păstrează greutatea, dar devine mai umflată în pene. Devenim o bezea şi atât. Doar atât. În fond, de la Big Bang încoace, universul însuşi creşte în volum, or, eu nu fac decât să ţin pasul cu acesta. Păi, ce vreţi? Să-mi pun mintea cu el? Pe de altă parte, prietenii îmi transmit că, încercând să-mi explic ciudatul fenomen de expansiune sau inflaţionist, după cum îmi sugerează deloc răuvoitorii colegi economişti, am devenit un cârcotaş al legii gravitaţiei, ca să folosesc o expresie de-a lui M. Sorescu. Aşadar, n-am o problemă cu greutatea, ci una cu gravitaţia.

După calculele savanţilor, pe Lună, aş avea vreo cincisprezece kilograme, adică, aş reveni la începutul vieţii mele de şoim al patriei, mai precis, la grădiniţă. Pe Mercur, aş cântări vreo treizeci şi patru, deci, m-aş afla undeva la trecerea din clasa a patra într-a cincea. Este adevărat că pe Soare aş depăşi două tone şi jumătate, dar nu mi-ar plăcea să trăiesc acolo, deoarece, deşi aş face economii la încălzire, zăpuşeala nu-mi cade bine. Sincer să fiu, m-aş mulţumi pe Uranus, ca să nu fac o referire, din nou psihanalizabilă, la Venus, unde aş avea o greutate care mi-ar permite să dau sens întregului dulap cu haine din dressing. Aşadar, n-am o problemă cu masa (în toate sensurile cuvântului), ci cu legea gravitaţiei. O fi modificat-o din greşeală vreun parlamentar somnoros, unul dintre cei stupefiaţi că apa a ajuns să fie poluată cu doi atomi de hidrogen, iar eu îi suport consecinţele funcţionării defectuoase! Prin urmare, obezitatea nu e o chestiune de greutate, de genetică sau de alimentaţie excesivă, ci constituie o anomalie fizică, provenită din schimbarea inexplicabilă a legilor de funcţionare a universului, ceea ce face ca Pământul să te tragă spre miezul său incandescent cu o forţă mai mare decât de obicei. Însă domnul Musk, el însuşi destul de durduliu sau… voluminos, pare să fi găsit soluţia ideală: călătoriile interplanetare. În consecinţă, după Crăciun, ghiftuit de cârnaţi, şuncă şi pârjoale, poţi evita problemele de masă corporală plecând pe Lună, unde, în loc de o sută de kilograme, ai avea aproape şaptesprezece, cu condiţia să nu ajungi pe Jupiter, unde ai constata stupefiat că treci bine de două sute.

Repet: n-avem o problemă cu greutatea, nu mâncăm prea mult, nu ne-am născut prea pofticioşi, ci, pur şi simplu, ne confruntăm cu o problemă de plasare în univers! Cântarul nu ne spune că am depăşit limitele, ci faptul că nu trăim pe planeta potrivită! Spre exemplu, eu m-aş răsfăţa cu ospeţe pantagruelice dacă, în loc să-mi pierd timpul pe Pământ, aş emigra pe Lună, unde o jumătate de tonă echivalează cu greutatea mea de la Breazu. Hainele nu arată că ne-am îngrăşat, că avem probleme „inflaţioniste”, de creştere volumetrică, ci faptul că ele au un conţinut prea scăzut de elastan! Ne îngrăşăm nu pentru că devorăm tot ce ne stă în cale, ca nişte căpcăuni, ci fiindcă, deocamdată, abonamentele la călătoriile în spaţiu sunt prea scumpe. Aşadar, să nu ne punem speranţe în pastilele de slăbit, în by-pass-urile gastrice, ci în E. Musk şi în ieftinirea elastanului!

Dacă, totuși, supraponderabilitatea constituie o problemă, atunci ea ține nu de fizică, ci de filosofie sau psihologie, mai precis, de chestiunea liberului-arbitru, adică a sentimentului că putem alege de o manieră rațională, conștientă, diferite moduri de a face lucrurile, fiind ferm convinși că am putea proceda și într-un alt mod. Altfel spus, liberul-arbitru ne conferă o autonomie deplină, un control total asupra acțiunilor proprii, în ultimă instanță, asupra întregii noastre vieți. El îți spune când să te oprești, iar tu i te conformezi fără crâcnire. Avem liber-arbitru atunci când corpul ne cere să mâncăm zece sarmale cu smântână, dar noi ne oprim la a doua, pentru că așa a decis voința noastră conștientă că e bine să procedăm. Însă oricât de seducătoare, populară și longevivă ar fi această teorie, ea suferă de un mare defect: a fost concepută de bărbați neînsurați. E o amăgire să-ți imaginezi că ai soacră și că, simultan, deții controlul total, că voința ta este suverană, că poți decide în totală cunoștință de cauză și ori de câte ori îți dorești așa ceva. De fapt, ne spune D. Wegner, iluzia voinței conștiente este un truc magic, cu ajutorul căruia, adaug eu, ne amăgim că noi înșine ținem hățurile în mână, că ghidăm căruța după bunul-plac.

Liberul-arbitru ne arată doar că noi simțim că alegem deliberat, chiar dacă lucrurile nu se întâmplă niciodată astfel, în adevăratul sens al cuvântului. De fapt, știința ultimelor decenii arată cu claritate că deținerea controlului absolut asupra propriilor gânduri și acțiuni este o simplă autoamăgire. Mai mult, practica multiseculară a demonstrat cu vârf și îndesat că iluzia voinței conștiente sau a controlului deliberat există mai ales la bărbați, că la cei însurați devine cronică și că la cei măritați este incurabilă. Nu mai cred în liberul-arbitru din adolescență. Era sâmbăta Paștelui, iar maică-mea rumenea cozonaci în cuptorul mătușii Florica a lu' Biliuță, una dintre vecinele noastre, gard în gard cu Floricuța. Stabilisem cu frații mei și cu taică-meu, un veșnic sceptic în chestiuni bisericești, să postim toată Săptămâna Mare. Ne imaginam că, dacă există cu adevărat, Dumnezeu o să aprecieze gestul nostru fără precedent și irepetabil.

Toată săptămâna mă îmbărbătasem cu o povestioară citită cândva, conform căreia, până în secolul al XIX-lea, atunci când a fost declarată ilegală, exista practica automumificării, prin care călugării shaolin din secta Shingon renunţau treptat la alimente şi la apă, pentru a dobândi o putere spirituală deplină. În ultima etapă a acestui proces inuman, cei în cauză se mulţumeau cu meditaţia şi, eventual, cu o frunză de bambus pe zi. Nu sperasem niciodată la viața de apoi și la sfințenie – astăzi, cu atât mai puțin –, însă îmi spuneam că pot rezista o săptămână doar cu cartofi prăjiți și harbuji murați, cu borș de fasole și iahnie cu usturoi, cu pilaf și gogonele de la borcan, cu cartofi copți în rolă etc., adică, tot arsenalul caloric al țăranului din perioada prepascală. Îmi propusesem să-mi reprim poftele culinare obișnuite, să-mi controlez conștient apetitul. Dar a venit sâmbăta Paștelui, iar hudița mirosea a friptură de miel la tavă, a drob, a borș cu perișoare. Mireasma de cozonac scos din cuptor îți lua mințile. Mă încărcam psihic pentru miezul nopții, după Înviere, când flagelarea autoimpusă înceta. Mă plimbam de ici-colo, fără scop sau sens, din ce în ce mai anxios, incapabil să mă concentrez în vreun fel, numărând secundele devenite ore și orele devenite zile, gata-gata să scap hățurile din mână și să dau buzna prin pască și ouă roșii. Atunci când maică-mea a adus cozonacii acasă, așezându-i pe un ștergar curat pe masa din bucătărie, drogat cu mirosul esenței de rom, am capitulat în fața abstinenței impuse prin voință conștientă, mi-am pierdut controlul și, vorba lui Freud, m-am descărcat prin fapte. Atunci mi-am dat seama că sunt un pofticios intratabil, că teoria liberului-arbitru nu înseamnă altceva decât polologhie pură și inutilă, gargară cu pretenții filosofice, că, în timp, voi avea serioase probleme… gravitaționale.

Treptat, liberul meu arbitru capitula în fața mămăligii fierbinți și a brânzei cu smântână, a chișleagului cu turtă și puțină ceapă, a plăcintei cu mere și scorțișoară, a merelor coapte în rolă, a laptelui cu orez și esență de vanilie. Iarna, mă predam în fața tochiturii păstrate în borcan, încălzită alături de ochiuri și consumată cu brânza ușor iute de la putină. Nu-mi aduc aminte să fi mâncat vreodată ceva mai delicios decât feliile de mămăligă coapte pe plită sau rânză de pui prăjită cu usturoi. Bureții cu smântână sau scrobul cu jumări și câteva fire verzi de ceapă continuă să mă impresioneze mai mult decât orice alte bucate pe care le-aș putea servi la vreo recepție cu ștaif. Treptat, dorința mea conștientă de a-mi controla apetitul, de a-mi impune abstinența culinară, s-a vestejit, ceea ce m-a obligat să devin perseverent în voință rea, cum ar spune Sfântul Augustin. Iarna, atunci când mănânc gâscă de Plugari afumată și, apoi, rumenită la cuptor, de Roxy, cu dulceață de ardei iuți sau de morcov și lămâie, am ceea ce W. James ar denumi o experiență cvasi-religioasă, o epifanie. Am cheltuit deja jumătate de secol din viață, dar continui să mă simt complet dezarmat, învins, slab, neputincios în fața unui borș cu afumătură sau a unei străchini cu năcreală.

Deși competențele mele gastronomice obișnuite, recompensate cu stele Michelin, se rezumă la fierberea ouălor, slăbiciunile sau vulnerabilitățile mele culinare au mers până acolo încât am brevetat turta pe grătar. Iată rețeta: Lili frământă aluatul și îl modelează, eu așez turta pe plita încinsă, o las doar atât cât să se întărească puțin, apoi o așez pe grătarul de pe care Iulian tocmai a luat friptura de berbecuț, încât în coaja crocantă să se imprime puțin miros de fum și urme minuscule de grăsime ovină. Se servește, de preferință, cu șampanie rosé, bine răcită în prealabil. În câteva minute, legile gravitației își pierd orice semnificație pentru mine, iar mărimea hainelor mă lasă, din nou, complet rece. Pe de altă parte, mă simt confortabil din punct de vedere psihic: nu sunt singurul. Bogdan, bun prieten, născut în Iași, dar dedulcit cu miresmele bucătăriei pariziene, se droghează cu mici ori de câte ori se întoarce acasă, din același motiv, al unui liber-arbitru foarte precar. Însă, în ceea ce-l privește, legea gravitației nu pare să funcționeze aberant. Mă rog…

Problemele cu gravitația și cele legate de liberul-arbitru mi-au transformat viața într-un lung șir de diete (evident, eșuate). De pildă, am ținut dieta Montignac. Omul a murit subit, suspect de tinerel, fără ca familia să facă vreun comentariu. Poftim exemplu personal! Am ținut-o pe cea cu carbohidrați, apoi, pe cea fără carbohidrați, pe cea cu proteine, apoi, pe cea fără proteine, pe cea cu pufuleți, apoi, pe cea fără pufuleți etc., etc., etc. Eu însumi am inventat una: cea începută luni dimineață și încheiată luni spre seară, cu lumina stinsă în bucătărie și cu capul în frigider. Fără rezultate, dovadă supremă că liberul-arbitru reprezintă o simplă fantezie intelectuală a unor filosofi plictisiți. Am tras concluzia că nici postul negru nu mă ajută cu ceva, că inclusiv apa chioară mă îngrașă, că sunt posedat fatalmente de duhul desfrânării culinare, ca să-l parafrazez pe Flaubert.

În fond, ce e dieta? Perpetua iluzie a autocontrolului conștient, autoamăgirea că putem rezista, ca Sf. Antonie în pustie, în fața unei felii de cozonac și a unei căni cu lapte călduț și miere. E abstinența ca tortură, ca mijloc inuman de distrugere a micilor plăceri pământești, deci, trecătoare. E veșnica iluzie că poți corecta funcționarea absurdă a legilor fundamentale ale universului, în special, a legii gravitației, e recunoașterea manifestă a inadecvării noastre planetare, a faptului că ne-am născut într-un loc în care forța de atracție își face de cap, în special, de Crăciun și de Paști. În consecință, m-am resemnat: dacă aș avea de ales între o viață veșnică, mâncând doar un bob de orez pe zi, precum Buddha, și una trecătoare, dar fără restricții la pârjoale, sarmale sau fasole cu cârnați de casă, aș ști cu exactitate ce să aleg! Voi ce-ați face? Fiți sinceri, că eu vă știu deja răspunsul!

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi și președintele Institutului Hayek România