Idei noi despre istoria jazzului din România

Este adevărat, Theodor Rogalski, pasionat de jazz încă din tinereţea pariziană, a compus în 1925 Două dansuri pentru suflători, pian şi baterie (apreciate doi ani mai târziu cu o menţiune la Concursul tinerilor muzicieni de la Veneţia), profesorul, etnomuzicologul şi cronicarul George Breazul a avut cuvinte de laudă pentru lucrarea interpretată la 3 martie 1929 de orchestra Filarmonicii bucureştene sub bagheta lui George Georgescu. În comentariul său („Cuvântul”, 11 martie) Breazul sublinia originalitatea ideilor, a scriiturii lui Rogalski în comparaţie cu Stravinski, şi el interesat mai devreme, în 1917-1918 de noutăţile ritmic-expresive ale jazzului american. Peste câţiva ani, Rogalski a susţinut la Radio conferinţa „Despre muzica de jazz şi despre Billy Mayerl” (emisiunea „Universitatea Radio”, 11 iunie 1934), recidivând componistic prin ciclul Patru cântece de negro spiritual pe texte de Lawrence Brown, dirijate de el în concertul Orchestrei Radio din 4 mai 1945.

Tot atât de adevărat este că Mihail Andricu scrisese în anii ’40 articole în prima revistă europeană de specialitate, Jazz Hot (Franţa), iar compozitorul şi pianistul Constantin Silvestri dovedise în 1944, cu ale sale Cântece de pustiu, interes pentru armoniile ce prefigurau apariţia jazzului modern, însă trei compozitori şi analişti, chiar de prestigiu, au fost prea puţini spre a convinge mediul muzical românesc în privinţa ofertelor de limbaj şi expresie pentru autorii de muzică academică.

Noua selecţie de documente sonore Memorial Alexandru Imre („7 dreams records şi „Electrecord”, 2021) evidenţiază câteva aspecte ale evoluţiei jazzului din România. Comparativ cu înregistrările realizate în anii ’60-’70 în alte ţări comuniste (Polonia, fosta URSS), cele efectuate aici la Radio, Televiziune şi „Electrecord” nu depăşeau trei, foarte rar patru minute deoarece exista mentalitatea adresării către un public divers, căruia i se ofereau creaţii cât mai diferite stilistic şi cât mai scurte (stilurile moderne, de avangardă erau evitate cu grijă) pentru a încăpea în programele radio-tv mărginite la 15-20 de minute sau pe discurile de mici dimensiuni. Aşa se explică titlurile programelor din anii 1955-1980: „Melodii pentru toţi”, „Voci, orchestre, melodii”, „Varietăţi muzicale”, „Discoteca pentru toţi” etc. Muzicienii români de jazz nu au avut libertatea să-şi desfăşoare ideile în studio într-un interval de timp generos, cum au avut, de exemplu, muzicienii polonezi, pe ale căror discuri datate aproximativ în aceeaşi perioadă pot fi găsite creaţii respectând concepţia şi inspiraţia autorilor-improvizatori. Exemplific aici numai cu discul de colecţie Astigmatic realizat de cvintetul compozitorului şi pianistului Krzysztof Komeda (casa „Muza”, seria „Polish Jazz”, 1965), primul şi al treilea act muzical având o durată de 22’50’’, respectiv 15’50’’.

Pentru că într-un interviu acordat cu ani în urmă în Franţa compozitorul de muzică de film Vladimir Cosma (originar din România) declara că nu a scris  melodii de muzică uşoară sau de jazz, avem surpriza şi bucuria să descoperim, ascultând discul Memorial Alexandru Imre, melodia Tu, doar tu. Din documentaţia discului lipsesc informaţiile privind anul înregistrării şi autorul minunatei orchestraţii (excelentă scriitura pentru instrumente de coarde, ornamentată de sonoritatea harpei), dar, cum Vladimir Cosma a emigrat în Franţa în 1962, rămâne evident că ideea sa melodică măiestru fructificată improvizatoric de Alexandru Imre a fost o dulce pasăre a tinereţii lui Cosma (născut în 1940). Înregistrarea descoperă influenţa orchestratorilor americani din anii ’50-’60 (de care a avut parte chiar şi rebelul începutului de jazz modern, Charlie Parker), influenţa celebrei melodii a lui George Gershwin „The Man I Love” în discursul spontan al lui Imre.

Ascultând discul Memorial Alexandru Imre şi alte înregistrări de jazz realizate în România anilor 1957-1970 am remarcat uneori abundenţa aranjamentelor pentru combo-ul „Electrecord”, ce ajungea frecvent la dimensiunea big bandului, de 15 instrumentişti. Poate că explicaţia priveşte necesitatea pur pragmatică de a se justifica activitatea fiecărui membru al formaţiei/ ansamblului, dar, pe de altă parte, cum fiecare era un campion al citirii partiturilor şi al improvizaţiei, nu poţi decât să admiri ingeniozitatea, claritatea ideilor, virtuozitatea tehnică, frumuseţea tonului fiecărui instrument, omogenitatea de „beton”, cu nimic mai prejos decât ale combo-urilor şi bigband-urilor americane luate ca model de români.

Nu am folosit până acum formula „jazz românesc” pentru că 20 din cele 21 de înregistrări reflectă jazzul american aşa cum a evoluat stilistic până în anul 1977. Doar cunoscuta melodie de Aurel Giroveanu În amurg a primit câteva subtile inflexiuni melodice româneşti la clarinet – ştim că a fost Alexandru Imre – şi la flaut – instrumentistul nu poate fi identificat. Autorii aranjamentelor şi improvizaţiilor ce figurează pe acest disc sunt cunoscuţi doar în cazul selecţiei din albumele originale „Evergreens. Orchestra Electrecord. Dirijor şi solist Alexandru Imre” şi „Jam session la Electrecord” (1967), pentru că au fost indicaţi pe coperte şi în prezentările discurilor originale de vinil semnate de Mihai Berindei şi Cornel Chiriac. Dincolo de absenţa informaţiilor detaliate despre componenţa formaţiei şi data realizării tuturor înregistrărilor, discul Memorial Alexandru Imre contribuie substantial la cunoaşterea şi aprecierea unor momente definitorii din istoria jazzului cultivat în România.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor