Caută 
1 MIN
Cu referire la Cristian Vasile, celebrul interpret al binecunoscutei romanţe "Zaraza", Andrei Ruse scria: "Nu poţi realiza lucruri de excepţie dacă nu ajungi la acea simplitate fascinantă în măsură să emoţioneze. Să emoţionezi prin sinceritate şi firesc. Să păşeşti în scenă ca pe stradă". Cel mai nimerit gând pe care i l-am putea aduce lui Petru Ciubotaru astăzi ar fi să rememorăm un omagiu pe care el însuşi l-a adus propriei cariere actoriceşti prin spectacolul Tinereţe fără bătrâneţe şi teatru fără de moarte. Petru Ciubotaru – 50 de ani de teatru, scenariul şi regia: Petru Ciubotaru, care impresionează prin simplitate, sinceritate şi firesc.
Realmente, Petru Ciubotaru a ajuns să păşească pe scenă ca pe stradă şi să coboare în mijlocul spectatorilor, folosind adresarea directă, dând impresia că ar sta la taclale cu ei. Prin unele elemente ale sale, decorul (Nicolai Mihăilă) trimite la roluri interpretate de actor sau revine autoreferenţial prin obiecte scenice la spectacolul prezentat. Interpretarea muzicală e foarte potrivită pentru recitalul propriu-zis.
În 2014, actorul Petru Ciubotaru serba 50 de ani de scenă printr-un one-man show la Sala Studio a TNI. Astăzi, rememorăm acel spectacol-recital ca pe cântecul de lebădă al actorului, care a avut mai multe roluri secundare decât principale pe scenă, mai mult roluri de comedie, decât grave, dar toate asumate, lucrate cu seriozitate. Petru Ciubotaru demonstra atunci că a ajuns la un palmares artistic de actor total, apt să abordeze atât texte zburdalnice, cât şi texte grave, care îşi permite să jongleze atât cu texte culte, cât şi cu repertoriul folcloric, trecând cu repeziciune de la Cehov la "Eu sunt Barbu’ Lăutarul", sau de la comedie la dramă. Nici cifrele şi nici o galerie de roluri, nici o altă biografie nu ar putea suplini felul onest şi deplin în care Petru Ciubotaru alege să se prezinte pe sine şi să rămână în memoria ieşenilor care l-au admirat pe scenă.
Dacă onestitate nu e, nimic nu e. Petru Ciubotaru rememora cu onestitate şi autoironie roluri abordate de-a lungul timpului, considerate izbutite ori nereuşite, iar cele din urmă i-au bântuit conştiinţa ani de zile, în căutarea unor formule de recizelare. Petru Ciubotaru rememora artistic copilăria şi recita onest alături de doi copii, nedisimulând legătura inevitabilă dintre vârstele extreme ale omului, recunoscând faţă de cei din sală că a obosit şi invitându-i la o replică în oglindă. Actorul Petru Ciubotaru l-a impersonat pe Vanka în mod veridic, lăsându-ne să ne imaginăm cum ar fi fost dacă ar fi preluat şi rolul lui Vasili Vasilici Svetlovidov ori pe cel al sufleurului (Nikita Ivanici) din Cântecul lebedei. S-a jucat cu noi şi abia acum realizez, vorbind din nou despre acest spectacol, cât de greu e să accepţi că un actor de comedie, un actor ludic ar putea să moară. Nici măcar moartea nu ar trebui să poată rezista umorului inteligent, de aceea oamenii de spirit au sfidat-o mereu prin ironie şi umor.
Petru Ciubotaru realiza atunci un periplu printr-o multitudine de roluri şi recitări, exprimându-şi o concepţie asupra lumii, sobră, dar şi amuzantă, preluată, pe de o parte, de la William Shakespeare ("Lumea întreagă e o scenă şi toţi oamenii sunt actori"), pe de altă parte, de la Tudor Arghezi (cosmogonia hazlie şi naivă din "Facerea lumii") şi o concepţie asupra dragostei, recitând din Serghei Esenin, poetul mereu îndrăgostit şi, iremediabil, decepţionat. Fragmente din poeme (Arghezi, Esenin) sunt intercalate cu pasaje de rememorare a unor evenimente legate de viaţa sa şi lumea teatrului. Momentele de autobiografie onestă sunt inserate printre cele artistice, iar dacă la vizionarea spectacolului atenţia mea se concentra pe cele din urmă, astăzi e timpul să le rememorăm pe cele dintâi.
Interesul pentru teatru a survenit foarte timpuriu. Prima expunere la fenomenul teatral ca elev spectator are legătură cu Luceafărul de Mihai Eminescu, recitat la TNI. De aceea, formula acestui spectacol rememorativ, acum comemorativ, este recitalul. Primul monolog relevant din punct de vedere artistic este identificat în anii studenţiei; modul de percepere a propriei prestaţii modificându-se, de la dramatizarea realizată atunci, în cheie comică, la sugestia unui coleg, nemulţumindu-şi maestrul (Profesorul Alexandru Finţi de la Bucureşti), la cea din spectacolul readus în discuţie acum, tratată cu seriozitate şi aplomb, propusă spre evaluare (rolul Figaro din Nunta lui Figaro de Pierre Beaumarchais).
Reţin că Petru Ciubotaru a terminat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" Bucureşti, promoţia 1963, clasa prof. Alexandru Finţi – George Rafael, iar pentru o bună informare cu privire la cariera sa şi rolurile avute de-a lungul timpului se poate consulta chiar pagina TNI. Recomand programarea unei vizionări a filmării acestui spectacol cu public, spre aducere aminte şi invocare a personalităţii actoriceşti oneste care a fost Petru Ciubotaru.
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)
