Molia

Dar, gata cu vorbirea despre mine, să vedem ce-i cu Molia asta (am personalizat-o deja). Vă confesez faptul că, între multele aripate care mi-au sâcâit existenţa, moliile ocupă, la distanţă, primul loc. Cu-n ţânţar, cu-o muscă te mai lupţi, uneori chiar ieşind învingător, dar cu o molie… este aproape imposibil. Dacă nu-i dai cu naftalină, desigur.

Ei bine, în dulapul (şifonier, garderob) cu haine, tocmai a făcut ochi o nouă molie. Mica moliciune a dat din helicoptere, a mai supt ceva (ce?) de la mă-sa şi, deja vioaie (ca o oaie? ce-i drept, mult plăcute i-s lânurile), a vrut să iasă… în lume. Că, taman atunci, în sufrageria S(tă)pânului era masă mare, se pusese de-o aniversare, sau de-o pomenire, nu se ştia exact. Iar Molia vroia să afle. „Un’te duci, fată hăi, c-or să te omoare (pe l-apus de soare), cei cu O-Tărtăcuţă-Două-Mâini-şi-Două-Picioare”, a încercat mama Moliei s-o oprească. „Mă duc, mamă, mă duc, tre’ să cunosc lumea şi… cum mi-o fi norocu’!”. Norocu-i cum şi-l face Molia. După un timp – în care Molia-mamă deja dăduse, din belşug, la şoricei (dedulciţi, şi ei, la un burduf cu brânză) – cutezătoarea s-a întors în şifonier, neşifonată, sănătoasă şi radioasă. „Ce spuneai tu, mamă, c-or să mă omoare ăia cu O-Tărtăcuţă-Două-M-ini-şi-Două-Picioare?!? Când m-au văzut, care mai de care a început să bată din palme…”   

…De când cu pârnaia lui Dracnea, am încercat şi eu, ca tot românu’, să-i găsesc un supranume acelei pupile, în fond, tragice, care, doar în câteva luni, şi-a schimbat porecla în renume. Poreclele, că-s mai multe. Nu le mai trec în revistă (pardon, la gazetă), că le ştiţi. Adaug doar că, peste şi pe sub toate ornamentele cu care a fost gratulată, niciunul n-o prinde mai bine ca MOLIA POLITIC|. O definesc, pe Molie, naivitatea şi credulitatea, ambele înrudite cu prostia. Căzută (cu-adevărat) ca de pe altă lume, ea crede că boborul o aplaudă când, de fapt, vrea s-o prindă, s-o plesnească. Dacă n-o prind, cei cu O-Tărtăcuţă-Două-Mâini-şi-Două-Picioare se consolează: „A, nu-i nimic, o molie, dă-o-ncolo, o prindem data viitoare”. Şi se amuză, râd şi-şi văd mai departe de petrecanie. Bancurile, glumele, mai mult sau mai puţin decoltate, pe sama Moliei, proliferează. Şi par că se eternizează. În privinţa asta, la noi, Molia Politică are o lungă, prodigioasă carieră. Popor de bancurişti, a trebuit să treacă aproape o juma de secol, să ne amorţească palmele de aplauze, ca să dăm – cum ar fi trebuit de la început – cu naftalină. Trec peste „obsedantul deceniu” – deşi nu-i de trecut – mă opresc doar la aplauzele, lozincile, ovaţiile şi… bancurile aferente, apărute deseori în timp real, din „iepoca Ceauşescu”. „Primul Bărbat al Neamului”, „Stejarul din Scorni(tori)ceşti”, „Mama tutulol copiilor”, „Savanta (CODOI) de largă necunoaştere internaţională” sunt doar câteva – şi nu cele mai forţoase – mângâieri cu care cei doi, abia alfabetizaţi, erau întâmpinaţi în spaţiul mioriţic. O întreagă echipă de zgomote, alcătuită, în genere, din inşi şcoliţi, doxaţi, chiar rafinaţi, dar de-un oportunism greţos, lucra pentru asta. Îl amintesc, dintre toţi, ca etalon, pe Dumitru Popescu-„Dumnezeu”, prozator şi eseist remarcabil, pe postata lui marxicoidă, însă de-un lichelism ordinar. Inoculaţi, mereu, la creieraş, cu superlative absolute, şi cu aclamaţiile unei mulţimi care îşi defula astfel frustrările, Odiosu şi Sinistra (lui soţie) au început a le crede, până la a se scufunda şi confunda total în/cu aceste întruchipări ale „omului nou” (încercat şi de nazişti, precum se ştie). Totuşi, Ceaşcă, deşi acaparase întreaga Putere, n-a băgat-o de la-nceput la înaintare pe Ţaţa Ileana din Petreşti, cât era de savantă, abia în ultimii ei ani devenind tartor(ă) a ceea ce s-a numit Cabinetul doi, de unde tăia, spânzura sau… bromova, după ne/bunul ei plac, cam tot ce însemna „cadre de dez/nădejde”. Nu ştiu, nu-mi amintesc şi nu cred să fi cuvântat vreodată liber, fără foiţele scrise de alţii. Ceaşcă, deşi blindat şi el cu discursuri de-a gata, o mai lua pe arătură, dar Lenţa, nu, se ţinea de litera textului (că de spiritul acestuia era mai greu). De aceea, în (c)academicul ei discurs, când a dat peste buclucaşul CO2, Prima Chimistă a Patriei l-a… tradus drept CODOI. Sunt sigur că insinuarea, în text, a acestei complicate formule chimice (pe care şcolerii o învaţă de prin clasa a VII-a), a fost premeditată, cu cinism, de făuritorii discursului, care se răzbunau, astfel, pentru multele inepţii şi tautologii pe care trebuiau să le producă, spre a da, cât de cât, un aer de autenticitate şi… proprietate limbii de lemn a Savantei…

Molia despre care facem vorbire – nu doar noi, ci întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic – a ieşit din mâneca unui şmecheraş-de-la-oraş, actual şi (de) viitor puşcăriaş. După ce alte Molii (mai bărbătoase), i-au refuzat avansurile, puşcăriosului i-a căzut cu hodoronc-tronc o Molie pe care – şi-a dat repede sama – unde-o pui, acolo stă. Şi vorbeşte/ tace la comandă. Câr-mâr, hăis-cea, du-te-ncolo, vino-ncoace/ şăzi ghinişor, nu-mi da pace…, cum-necum, ne-am procopsit, în premieră, cu Molia… Premieră. Altfel zis, Prim-Sinistră a ţării. Împinsă de la spate, sau din faţă, Moliciunea a prins să se acomodeze, chiar să-i placă această placă. Din marionetă, a devenit vedetă. Băieţii deştepţi şi fetiţele tari în piepţi, de la partidoi, şi-au zis: „asta-i de noi!” Că a ajuns, iaca, în turul II, al pantalonilor prezidenţiali. Şi, hopa!, Molia a prins glas, piuie, ţiuie, chiuie („Plugul, strungul şi condeiul/ A-nceput să ţiuie,/ Mi-am pus flori la pălărie,/ Şi văzduhul chiuie!” – chiuia de bucurie, Maria Banuş – sau Cipcirica Cotcodacu?, că nu mai ştiu, în „obsedantul deceniu” stalinisto-dejist). Chiar să cotcodăcească, ca cum (cacofonie sine qua non) ar fi outat un pui viu. (Asta-i clocită în cuibuşoru’ de nebunii al marelui gazetar-panglicar Cris Toiu). Şi să dea prin băţ. Cinici, până la capăt, cei care au cocoţat-o cireaşă pe tort. Naivi, creduli, nesătuli cei care o curtează şi-o ştampilează, ca şi cum i-ar reprezenta. Există prezumţia (de vinovăţie!), ca Molia să reprezinte o ţară – România. Dar ea, Molia, poate fi reprezentativă doar pentru un dulap cu haine vechi.

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist