Monica Lovinescu

Am citit, în numărul pe martie al revistei Orizont, un foarte frumos şi emoţionant interviu cu Vasile Popovici despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Profesor, eminent specialist în literatură franceză, eseist subtil, Vasile Popovici a petrecut (după 1995) un număr de ani în diplomaţie, fiind printre altele ambasador în Portugalia şi în Maroc. A fost, de asemenea, consul general la Marsilia şi apoi consilier la ambasada din Paris, având astfel ocazia să-i frecventeze pe soţii Ierunca. Mărturiile sale sunt, spuneam, emoţionante şi conturează totodată profilul exemplar al celor doi scriitori care rămân „memento-ul nostru moral pentru totdeauna”: „slugărnicia, lichelismul, prostituarea morală, vorba goală, ticăloşirea prin cuvânt, minciuna, complicitatea la crima politică, degradarea prin talent, arivismul cu orice preţ, turnătoria, cedările sunt toate biciuite în cuvintele lor radiodifuzate şi-n paginile lor…”.

Se împlinesc astăzi zece ani de când Monica Lovinescu nu mai este printre noi şi poate că nu e lipsit de interes să discutăm puţin despre destinul ei postum. Înainte de asta, însă, o precizare: până în decembrie 1989, soţii Ierunca au fost ţinta atacurilor vehemente ale Securităţii. Atacuri purtate mai ales prin intermediul unor publicaţii precum Săptămâna şi Luceafărul. O serie de scriitori, de la Eugen Barbu la Mihai Ungheanu şi Artur Silvestri, au acceptat să fie uneltele acestor atacuri murdare. Dar nu numai ei. Mulţi scriitori se simţeau jigniţi fiindcă postul de radio Europa liberă îi admonesta pentru compromisurile lor, pentru poeziile şi textele omagiale închinate partidului şi „conducătorului iubit”. Unii dintre aceşti scriitori reacţionau virulent şi – cu voie de la stăpânire, desigur – „înfierau” postul de radio şi pe cei doi „transfugi”. Îmi amintesc că un poet, altfel bine cotat, a publicat (în Luceafărul, cred) un text absolut odios, de o vulgaritate dezgustătoare, în care arăta cum va profana mormântul Monicăi Lovinescu după moartea acesteia. Nu îl obliga nimeni, sunt convins, să scrie acea insanitate, a făcut-o din proprie iniţativă şi cu convingere. Regretă oare astăzi gestul său? Mă îndoiesc…

Şi înainte, dar mai ales după 1990, au existat diferite moduri de a minimaliza activitatea soţilor Ierunca. Voi da câteva exemple. Recent, un gazetar, care nu o dată brodează în jurul leit-motivului „era mai bine înainte”, dă ca argument al neînsemnătăţii demersului Monicăi Lovinescu faptul că nici Europa liberă, nici realizatoarea emisiunii Teze şi antiteze la Paris nu erau cunoscute de către francezi şi, în genere, de către occidentali. Păi nici nu aveau cum să fie. Postul de radio se adresa ţărilor comuniste din estul Europei, iar Monica Lovinescu nu scria pentru publicul francez, ci pentru publicul românesc. O altă idee care a fost lansată mai demult, dar care a reînceput să circule este aceea că de fapt Monica Lovinescu ar fi avut adesea un rol malefic, blocând drumul către consacrarea în Occident a unor scriitori români în loc să o faciliteze. Este versiunea susţinută până la saturaţie de un scriitor celebru pentru megalomania lui, versiunea preluată pe nemestecate de diferite personaje ce habar nu au cum funcţionează viaţa editorială în Occident. Faptul că respectivul scriitor a eşuat cu cele trei-patru romane tipărite la Paris nu se datorează intrigilor diabolice ale Monicăi Lovinescu care oricum n-ar fi avut o asemenea putere încât să-i îmbrobodească pe editori, să-i adoarmă pe criticii literari şi să-i împiedice pe cititori să cumpere romanele marelui scriitor. Unde mai pui că un alt nume este asociat acestei operaţiuni perverse, numele lui… Eugen Ionesco! Exilul românesc de la Paris a fost, ştim bine, amestecat, de-a lungul anilor s-au format grupuri, au existat rivalităţi, invidii etc., dar a pune în cârca Monicăi Lovinescu (şi a lui Ionesco!) asemenea mârşăvii este scandalos.

Ajungem acum la cea mai radicală modalitate de contestare a Monicăi Lovinescu, aceea care neagă textelor sale orice valoare şi care îi mai reproşează că a adoptat o perspectivă fundamental greşită, o perspectivă ideologică, împărţind astfel autorii comentaţi în „buni” şi „răi” (o perspectivă, aţi ghicit, fundamental „reacţionară”). Să precizăm imediat: anticomunismul Monicăi Lovinescu (şi al lui Virgil Ierunca) a fost total şi constant. Mă întreb, de altfel, ce circumstanţe atenuante ar fi putut găsi comunismului o femeie a cărei mamă, în vârstă şi suferindă, a murit în închisoare. Cum ar fi putut să rămână Monica Lovinescu impasibilă citind sinistra literatură realist-socialistă a anilor ’50, constatând apoi că scriitori de toată mâna, de la cei mari până la figuranţi, înalţă ode lui Nicolae Ceauşescu şi fac temenele în faţa partidului comunist? Dacă Monica Lovinescu a sancţionat cu binemeritată severitate aceste derapaje şi abdicări morale tot atât de evident este că a semnalat, generos, toate acele cărţi (şi nu erau puţine) care ieşeau din canonul partinic. (Re)citiţi volumul Unde scurte apărut în exil în 1978, (re)citiţi volumele, tipărite după 1990 de Humanitas, ce reunesc cronicile radiofonice: se văd limpede atât generozitatea cu care autoarea pune în evidenţă cărţile valoroase, cât şi inflexibilitatea  cu care semnalează eşecurile estetice şi dezertările morale. Se mai vede ceva în aceste volume: faptul că Monica Lovinescu a comentat, pentru ascultătorul din ţară, cărţile dizidenţilor ruşi, cehi, polonezi sau maghiari, că a urmărit pentru noi actualitatea literară franceză, marile spectacole teatrale, că a radiografiat confruntările de pe „piaţa ideilor” occidentală, acelea care au dus – lent, dar ireversibil – la falimentul marxismului. Toate acestea trebuie văzute în legăturile lor organice şi se încheagă într-un „tot” impresionant. Monica Lovinescu ocupă, în cultura românească, un loc inconfundabil.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor