Dumnezeu pe înţelesul copiilor

Pentru copii, totul e o poveste. Există povestea despre Scufiţa Roşie, există povestea despre Peter Pan, există povestea despre Fulger McQueen şi există povestea despre Iisus Hristos. Cea mai impresionantă dintre toate, mai ales că, pe la patru-cinci ani, există un anumit interes pentru scenele crude. Iar crucificarea, pe care o retrăim spiritual în această săptămână, este cea mai crudă. Dar nu doar atât. Îi dau, prin urmare, fiului meu explicaţiile pe care mi le cere. Explicaţii pe care nici eu nu le am, dar el se declară nu lămurit, ci cât de cât mulţumit.

***

Seara, înainte de culcare, şi-a spus, o vreme, rugăciunile. Nici măcar îndemnat de mine, ci de-a dreptul cu bucurie. Prin rugăciuni înţelege, bineînţeles, nişte poezii frumoase. Iar lui îi plac poeziile frumoase. Repetate, au ajuns să-l cam plictisească, acum se cam codeşte să le tot reia. Refuză să facă ceva ce nu înţelege. Bucuria mea: îi explic şi-i tot explic. Fără să-l oblig. Are, observ, un spirit cam speculativ, tranzacţional, pragmatic: „Păi, dacă acum suntem sănătoşi, de ce să ne mai rugăm?” Şi iar îi explic. Ce – nici eu nu ştiu. Oricum, curiozitatea lui este inepuizabilă. Răbdarea mea trebuie să fie la fel. Mai ales că răspunsuri cu un contur precis nu prea am cum să-i dau.

***

Cum îl înţeleg copiii pe Dumnezeu? Ca pe o sursă de mari mirări. Aşa cum ar trebui, poate, să-l înţelegem şi noi. Oricum, pentru robul lui Dumnezeu Fulger McQueen, Doamne-Doamne există. E drept că existenţa lui e cam ciudată, că de numele Lui se leagă cam multe necunoscute, dat tocmai misterul e dovada supremă a existenţei Lui. Am căutat prin câteva cărţi tematice, gândite special pentru copii, dar nu mi-a plăcut ce am găsit acolo: e o lecţie cu care nu se poate negocia; e o poliloghie care nu dă explicaţii, care se impune ca atare şi care trebuie acceptată şi înghiţită ca atare. Curiozitatea imensă a copiilor iese jignită, ingenuitatea lor ignorată. Din cărţile respective, Dumnezeu pare un străin. Or, Dumnezeu nu are cum fi străin. Nici măcar pentru un băieţel care se crede maşinuţă de curse. Altfel, cursa e pierdută din start.

***

Duminică dimineaţa, în jur de opt. Intru în biserica nouă din satul în care locuiesc, împreună cu cei doi copii din dotare: cel mare, trecut de patru ani şi jumătate, cel mic de fix şapte luni. Am indicaţii precise să-i duc la împărtăşit: ştiu câte lumânări să cumpăr, cum se plăteşte liturghia etc. Mă străduiesc să-mi cenzurez stângăcia. Începe slujba. Pe lângă cei doi-trei oameni care cântă în cor, mai sunt vreo doi-trei bătrâni care-şi caută împăcarea în biserica neîncălzită. Părintele pricepe rapid despre ce este vorba, iese prin stânga altarului şi se îndreaptă cu lingurinţa cu vin sfinţit către puştiul de aproape cinci ani. „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu…” Şi şoptit, mizând pe o replică promptă: „Cum te cheamă?” Puştiul răspunde fără să pregete, limpede, cu dicţie meticuloasă: „Fulger McQueen!” Stupoare, derută; preotul nu se hotărăşte: să insiste? Să zâmbească? Dumnezeu e, oricum, sus şi le ştie El bine pe toate. Slujitorul său trebuie să-şi îndeplinească însă îndatorirea după tipic; încearcă, deci, să pună lucrurile la punct: „Cum?” „Fulger McQueen, eu sunt Fulger McQueen!”, se burzuluieşte piciul privind sigur pe sine către figura preotului, proiectată pe catapeteasmă. Sunt nevoit să intervin: „Ştefan îl cheamă. Ştefan, de ce nu răspunzi frumos?” „Nu, nu Ştefan, eu sunt Fulger McQueen, măi!” În cele din urmă, totul s-a încheiat cum nu se poate mai bine: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu Ştefan, în numele Tatălui, şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh…” Numai robul lui Dumnezeu arunca priviri crunte către bunul părinte, care la sfârşit l-a cadorisit şi cu o bomboană de ciocolată. Da, asta e bine… Începe să ne placă la biserică. Ajunşi acasă, punem bomboana la loc de cinste, ca să ne facă promiţător cu ochiul în timp ce luăm micul dejun. Băieţelul care se crede maşină de curse îşi cere ploconul şi, când este amânat, ripostează: „Hei, este bomboana mea! O am de la biserică! Dumnezeu mi-a dat-o!” Dumnezeu dă, care va să zică, asemenea lui Moş Crăciun, bomboane copiilor, dar fără să se arate. Pentru că nimeni pe lumea asta nu ştie să se deghizeze în Dumnezeu. Moş Crăciun e la fiecare colţ iarna, de sărbători, Dumnezeu cine ştie pe unde se ascunde fără să fie, cu toate astea, absent.