Criza migraţiei şi România?

Dezbaterea publică despre uriaşul val de imigranţi care se varsă către Europa a devenit pasională şi în România. Există un număr de voci care recurg la obişnuitul arsenal al trimiterii la valorile europene pentru a-i trage de urechi pe cei pe cei care, lipsiţi de compasiune, privesc critic acest fenomen de amploare care pare să fi găsit vechiul continent complet nepregătit să facă faţă situaţiei. Într-un articol publicat recent se dau chiar exemple de "refugiaţi care au schimbat istoria", Einstein, Chopin, Victor Hugo, Freud. O listă care poate fi bineînţeles extinsă cu uşurinţă cu alte zeci de nume celebre, dar care nu are nici un fel de legătură cu ceea ce se întâmplă acum, ca fenomen, ca semnificaţie, ca impact pe termen lung. Conştient sau inconştient se amestecă lucrurile. Chiar dacă compasiunea faţă de drama unor oameni, inclusiv a unor familii cu copii, care s-au lansat într-o aventură ce presupune enorme riscuri şi adversităţi, e absolut justificată, nu te poţi prevala de acest gen de premise emoţionale pentru a ignora complet atât chestiunile care ţin de sustenabilitatea demersului (constrângeri financiare, logistice), cât şi cele, şi mai grave, legate de impactul social.

Şi de partea cealaltă a baricadei discursul este în bună măsură unul simplist. Refrenul, intonat până la saturaţie, este problema numărului de refugiaţi. Cât de mulţi îşi poate permite România, unde-i va caza etc. Astfel de probleme îşi au desigur importanţa lor. Dar nu sunt fundamentale. Problema reală a României, cel puţin în acest moment, nu este aceea că se va trezi cu o mare de refugiaţi la graniţe. Cam toţi cei care se îndreaptă cu sutele de mii către Europa sunt bine informaţi, ştiu ce vor. Au ca ţintă ţări care oferă beneficii sociale generoase, locuinţe şi asistenţă medicală gratuite. Precum Germania sau Suedia. Cum în Danemarca, de pildă, noul guvern de dreapta a redus drastic toate aceste beneficii (ba, mai mult, i-a informat despre asta pe potenţialii doritori, la faţa locului, în Orientul Mijlociu, prin inserturi în publicaţii şi în mediul online) nimeni nu mai vrea să se stabilească acolo.

De aceea noastră marea problemă nu e numărul de refugiaţi pe care i-am avea de primit. Deşi, ca o chestiune de principiu, ideea cotelor obligatorii nu trebuie acceptată. Marea problemă, care nu este doar a României, este ce impact va avea criza migraţiei asupra destinului ţării pe termen mediu şi lung. Mai concret, e vorba despre ce se va întâmpla cu Uniunea Europeană şi în interiorul Uniunii şi cum va fi afectată arhitectura de securitate de pe continent. În acest moment mai toată lumea pleacă de la premisa că statutul nostru de membru UE şi membru NATO sunt în afara oricărei discuţii. Însă, după cum observa Gideon Rachman într-un articol recent din Financial Times, ceea ce se întâmplă acum pune în discuţie elemente definitorii pentru proiectul Europei unite: garanţiile de securitate, graniţele deschise, o circulaţie liberă a forţei de muncă, o monedă unică(pentru cea mai mare parte a membrilor săi) plus ideea că apartenenţa la Uniune este pentru totdeauna.

Resentimentele care s-au acumulat în acest an, cu precădere în ultimele săptămâni, în interiorul UE sunt enorme. Iar ele au lăsat deja urme adânci. Pentru a înţelege imensele mutaţii survenite între timp, e suficient să observăm cum un lider politic care era un fel de paria al vechiului continent, Victor Orban, a ajuns să devină pentru o parte importantă a europenilor un simbol al luptei pentru apărarea valorilor civilizaţiei occidentale asaltate de un uriaş flux migraţionist musulman. Iar dacă CNN, BBC, celelalte mass media şi cercurile politice de stânga nu mai găseau iniţial cuvinte să laude atitudinea d-nei Merkel care se declara gata să-i accepte cu generozitate pe refugiaţi lucrurile s-au schimbat radical între timp. Depăşiţi de situaţie germanii au început să dea înapoi, închizând graniţele şi anunţând că vor reduce substanţial beneficiile sociale acordate azilanţilor. În timp ce iritarea din societate e în creştere. În acest context se aud tot mai des declaraţii dure, chiar ameninţări, din Austria, Germania, Olanda la adresa est-europenilor. E ceva cu totul nou pentru o Uniune în care divergenţele erau întotdeauna împachetate în fraze periate şi ambigui.

Întrebarea este dacă va rezista UE la acest gen de presiuni şi resentimente remanente. Mai ales dacă peste acestea se va suprapune o tot mai probabilă ieşire a Marii Britanii din Uniune. Şi oare nu vom avea parte de un scenariu, avansat chiar şi înaintea acestor crize, de configurare a unei eventual nucleu dur de ţări, care ar exclude, de facto dacă nu de iure, periferia (care cu siguranţă va cuprinde şi România) în cazul mai tuturor deciziilor importante? Oricum, până atunci există un alt pericol potenţial. Criza migraţiei a exclus practic cu totul conflictul din Ucraina şi ameninţările Rusiei din preocupările UE. E greu de crezut că în situaţia actuală Germania, pe care Statele Unite se bazau să gestioneze criza ucrainiană, va mai avea chestiunea pe lista de priorităţi. Cu atât mai mult cu cât ruşii acţionează abil declarându-se gata să dea o "mână de ajutor" în chestiunea Siriei. Toate aceste evoluţii lasă un amplu loc de joc Moscovei în sud-estul Europei şi poate schimba datele problemei chiar şi în cadrul mai larg al viziunii generale privind securitatea în Europa, în care s-ar putea lua în calcul o deschidere mult mai generoasă pentru Rusia din acest punct de vedere. Or, toate aceste evoluţii reprezintă tot atâtea motive de îngrijorare pentru România. Cu atât mai mult cu cât nu poţi să nu ai serioase motive de îndoială cu privire la capacitatea reală a principalilor noştri lideri politici de a face faţă situaţiei.