Moldova – apendice

Când este grav rănit, un organism îşi direcţionează cantitatea de sânge rămasă către organele vitale, pentru a le asigura funcţionarea: creier, inimă, plămâni ori ficat. Biologia ne dovedeşte că organismul va supravieţui în continuare fără un apendice, membre, fără ochi, urechi, complet mutilat, invalid. Importantă este supravieţuirea. Pe acest model, statul român pune în aplicare tehnici de automutilare, extirpări de organe, fără ca organismul în ansamblul său să fie cu adevărat în pericol. Operaţiunea seamănă cu direcţionarea sângelui din zonele neimportante către organele vitale. Un abandon deliberat, programat pentru salvarea organelor vitale.

Am recurs la aceste metafore organiciste de secol XIX pentru a descrie o situaţie de secol XXI: cum sunt direcţionate resursele umane prin politici de stat doar către anumite zone ale ţării.

Toate tratatele de economie ne spun că „omul este cel mai important capital”, sângele economiei. În economia româneasă s-a declanşat o luptă acerbă pentru acest sânge. Există regiuni de hemoragie, tot mai mici, şi zone care au nevoie de perfuzii. Angajatorii din Capitală şi din vestul ţării suferă de o cumplită lipsă a forţei de muncă. Nu există presă economică în care să nu apară săptămânal problemele antreprenorilor în a găsi oameni. Fabricile străine sunt adevărate aspiratoare de oameni. În topul judeţelor unde a crescut cel mai mult numărul de angajaţi în 2016 figurează Ilfov – creştere 9,6%, Bistriţa-Năsăud – 8,5%, în Timiş – 5,5%, Bihor – 5,3%, Alba – 5,2%. E, de fapt, o situaţie valabilă pe un întreg deceniu. Firmele de acolo anunţă că singura posibilitate de dezvoltare pe care o mai au la dispoziţie este doar prin proiecte de relocare a oamenilor din celelalte regiuni ale ţării.

Unde duce acest fenomen? La o migraţie internă, venită pe creştere economică, de bun augur pentru economia ţării în ansamblu, dar construită în defavoarea unor zone şi regiuni. Pe tăcute, populaţia calificată, aptă de muncă din Botoşani, Vaslui, Neamţ, Vrancea, Teleorman, Giurgiu, Buzău se mută în judeţe pline de oportunităţi precum Timiş, Cluj, Braşov, Arad sau Bihor. Întrebarea este: cine îşi asumă asta? Este acesta viitorul societăţii, construit pe modele economice pur şi simplu?

Românii se plâng deseori că emigraţia forţei de muncă, a celor trei milioane de oameni plecaţi în Occident, mulţi foarte calificaţi, slăbeşte capacitatea de creştere internă. Dar ce ne facem când o politică asemănătoare este adoptată intern?Dacă politicienii se plâng de „hemoragia” forţei de muncă în străinătate, de ce o încurajează în interior, între regiuni? Dacă ne plângem ce păţeşte România în raport cu străinătatea, de ce se sponsorizează acest fenomen în interior tocmai împotriva zonelor devaforizate, mai exact Moldova?

Mă gândesc doar la două viziuni identice observate în ultima vreme: una de „dreapta”, tehnocrată, alta de stânga, „socialistă”. Fostul guvern Cioloş a aprobat o ordonanţă de urgenţă pe 1 decembrie 2016 care, în rezumat, promitea prima de instalare de 12.500 lei pentru persoanele care doresc să-şi schimbe domiciliul la o distanţă mai mare de 50 km şi ajutoare de 15.500 de lei pentru cei care se relochează cu tot cu familii. Ceea ce ne spune, cu regret, că Cioloş sau apropiaţii lui nu aveau în minte vreo politică de recuperare a decalajelor dintre regiuni. Din acest punct de vedere, tehnocratul Cioloş a gândit fără orizont, fără perspectivă, probabil uitându-se la lobby-ul firmelor rămase fără forţă de muncă din Ardeal.

De cealaltă parte, la nivelul politicilor economice, programul PSD nu priveşte nimic special şi coordonat referitor la recuperarea decalajelor regionale şi nici nu pare să imagineze altceva pentruMoldova decât sărăcia încremenită în proiect. Foloseşte retorica nevoii de „întoarcere în ţară”, a „păstrării aici a creierelor şi a braţelor de muncă”, dar e gata să încurajeze o hemoragie regională pe modelul Cioloş. La capitolul „Păstrarea în ţară a tinerilor profesionişti” se menţionează: „Subvenţionarea chiriei şi utilităţilor reprezentând 75% din costul acestora, dar nu mai mult de 900 de lei pentru fiecare angajat care îşi găseşte un loc de muncă la o distanţă de 50 de km faţă de locul de reşedinţă, anual din 2017. Set de stimulente financiare în vederea atragerii tinerilor înapoi în ţară, precum subvenţionarea chiriei, garantarea unui fond de investiţii, scutirea de impozit pentru o anumită perioadă de timp etc”.

Concluzie: deci, tu, stat român, amâni orice finanţare a unei autostrăzi peste munţi până prin 2030, încât investitorii s-au oprit la poalele Carpaţilor, fiindcă nimeni nu îndrăzneşte să-i treacă spre Moldova. Apoi, singura idee pe care o ai este să-i extragi pe cei mai zdraveni de muncă dintr-o zonă lăsată la coadă mereu. În loc să adopte politici de relocare a fabricilor peste Carpaţi în Moldova, să construiască infrastructură, să folosească ajutoare de stat şi subvenţii, statul preferă să mute oamenii de aici.Pentru un SRL e o gândire bună, dar pentru un stat este o politică catastrofală, mărginită şi tâmpită de-a dreptul.

Capitala nu este decât un pol de dezvoltare autosuficient, desprins de România. Dar mă îndoiesc de faptul că un timişean sau clujean, care ar avea o mândrie locală puternică, înţelege sau poate fi empatic cu drama istorică şi decalajul structural în care se adânceşte Moldova. Fireşte, din punct de vedere economic există o raţionalitate pe termen scurt. Ajutăm clusterele economice să crească şi să se întărească. Dar, judecând la scară istorică, Vestul sau Sudul vor fi beneficiarele acestor politici, în curs de iniţiere indiferent de culoarea politică a guvernelor, în defavoarea Moldovei. Nu există politici regionale de dezvoltare. Pentru Moldova nu există nici autostrăzi, nici legislaţie specială, nimic. Această migraţie sponsorizată de stat este o invitaţie la plecare, un mesaj că pe aici rămâne cine se descurcă şi n-are încotro. Apendicele Moldova e pregătit de un fel de extirpare, de parcă sărăcia ar fi peritonită.